George Enescu pe peronul Gării de Nord, în ziua de 13 aprilie 1946, cu ocazia plecării sale în turneu în Rusia Sovietică. În prim plan, Petre Constantinescu-Iași, Constantin C. I. Parhon și Emanoil Ciomac. Alți participanți la eveniment. Foto Agerpres.
EU CA ARTIST……SUNT APOLITIC!
Într-un interviu acordat scriitorului Ion Biberi, în martie 1945, marele muzician român dădea glas devizei sale: ”Eu ca artist sunt un apolitic. Sunt omul artei mele. Cred în creația mea, dar cred și în om” (Ion Biberi, Lumea de mâine. De vorbă cu Maestrul George Enescu, Democrația, București, Nr. 2, Nr. 21, 25 martie 1945, republicat în volumul: George Enescu, Interviuri din presa românească (1898-1946) Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 366) În anii care au urmat, ani de răsturnări politice, cu transformări care aveau să detruneze dezvoltarea României, viața și destinul românilor, inclusiv viața sa, George Enescu va rămâne credincios acestei devize. El va declara – ori de câte ori va găsi de cuviință – că domnia sa face artă – nu politică. În această privință există câteva momente notabile, pe care le vom rememora aici. În 13 aprilie 1946 marele muzician român se îmbarca în trenul București-Iași pentru ca, de acolo, să ia un alt tren – un tren adaptat liniilor ferate rusești – care avea să-l ducă la Moscova, unde avea programat un turneu muzical. Era primul său turneu muzical în Rusia Sovietică. Primul și, cum vom vedea, și ultimul. La București, în Gara de Nord, Maestrul fusese condus cu mult alai. Lideri comuniști din eșalonul doi al puterii comuniste de la București, Petre Constantinescu-Iași, Ministrul Informațiilor, Constantin C. I. Parhon, Președintele A.R.L.U.S. , Emanoil Ciomac, Directorul Filarmonicii din București, numeroși muzicieni, membri ai Orchestrei Filarmonice bucureștene, reprezentanți de rang înalt ai Ambasadei URSS la București, muzicieni sovietici, aflați în turneu la București, etc., etc., Toți aceștia au ținut să fie de față, dând plecării Maestrului în Rusia Sovietică dimensiunea unui eveniment remarcabil. Prosovietismul lua astfel aspecte nebănuite. Surprinzător este că între atâția participanți veniți să-l conducă pe Maestru, figura soției sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, nu se află pe nicăieri. Nici lângă Maestru – așa cum ar fi fost firesc – nici mai încolo, pierdută printre invitați. Și mai surprinzător este că în știrile publicate în presă ulterior, în timpul turneului moscovit (știri scurte, cât cutia de chibrituri și paginate, mai bine zis, aruncate, înghesuite în cine știe ce colț de pagină) numele prințesei nu va fi amintit pe nicăeri. Niciodată! Se pare că Maruca – intrase deja, sub foarfecele cenzurii comuniste! Va fi simțit prințesa acest lucru? Și, dacă da, ce conluzii formulase distinsa doamnă? Să se încline în fața valului prosovietismului? Sau să-i întoarcă spatele? Va fi privit spre ilustrul său soț și se va inspira? Căci, după cum vom vedea, avea ce să vadă, ori să audă! Chiar atunci, în acea zi, când se îmbarcaseră pentru turneul pentru Moscova.
DIALOG ÎN GARA DE NORD
După cum își amintește Ilie Kogălniceanu, fiul Ninettei Duca, eleva, prietena (poate și iubita?) din tinerețe a muzicianului român, care s-a aflat pe peronul Gării de Nord în ziua de 13 aprilie 1946, George Enescu n-a întârziat prea mult printre cei veniți să-l conducă. ”Enescu – scrie el – n-a stat mult de vorbă pe peronul Gării; strângea mâinile prietenilor, muzicienilor. S-a suit în vagon și a apărut la o fereastră a acestuia” (Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva. Editura R.A.I., București, 1996, p. 67) Maestrul ieșise la fereastră pentru un ultim salut. Jos, pe peron, în dreptul ferestrei, Petre Constantinescu-Iași, Ministrul Informațiilor în Guvernul Dr. Petru Groza, instalat la 6 martie 1945, cu sprijinul direct al Moscovei, comisarul Andrei Ianuarevici Vâșinski. Dar, în loc de sintagmele uzuale, de….”drum bun”, ”succes” sau ”să vă întoarceți sănătos”, liderul comunist îl îndemna pe marele muzician român ca, fiind acolo, la Moscova, să povestească liderilor staliniști de la Kremlin că România obținuse realizări însemnate pe drumul marilor transformări politice și sociale, declanșate după 23 august 1944, etc., etc., ”Maestre, – declara liderul comunist – spuneți la Moscova toate relizările pe care guvenul nostru le face pentru noua democrație, despre toate schimbările pentru poporul nostru”.( ibidem, Ilie Kogălniceanu, op. cit. p. 67) Cu alte cuvinte, să laude garnitura liderilor staliniști români de la București. Ca și cum Moscova – care înțesase România cu agenți KGB, consilieri (sub acoperire) și generali ruși – n-ar fi știut ce se întâmpla în România – pe toate palierele: politic, social și militar. Dar scopul subtil al acestei rugăminți era altul, unul perfid și determinat: acela de a-l împinge pe muzicianul român să aducă laude liderilor comuniști de la București. Dar George Enescu a respins imediat îndemnul. Nu dorea să fie aplaudacul liderilor comuniști români. Aflat pe peron, Ilie Kogălniceanu, a asistat la dialogul dintre ministrul comunist și muzicianul român și a auzit răspunsul dat de George Enescu liderului comunist. ”Enescu nu mai zâmbea (subl. ns.) – scrie Ilie Kogălniceanu – și i-a răspuns: ”Domnule Ministru eu mă duc la Moscova să fac muzică, să revăd locurile în care cu ani în urmă am mai fost (aluzie la turneul său la Moscova din anul 1909 – n. ns.), să cânt la vioară, să dirijez. Aceasta este misiunea mea și scopul turneului pe care-l fac acolo” : (Subl. ns.) (ibid. Ilie Kogălniceanu, op. cit. p. 67) Cu alte cuvinte, eu mă duc la Moscova să fac muzică – nu politică. Și s-a ținut de cuvânt.
DECLARAȚII ÎN TRENUL BUCUREȘTI-CONSTANȚA
Aceiași sintagmă o va repeta George Enescu și în dimineața zilei de 10 septembrie 1946, în trenul București-Constanța, cu câteva ore înainte de a se îmbarca pe vasul transoceanic ”Ardealul”, care avea să-l ducă în America pentru primul său turneu muzical postbelic. Plecarea sa în America făcuse valuri și fusese apreciată ca un eveniment al acelei veri. Poate cel mai important și cel mai semnificativ. Iată, România trimitea bezele Apusului, în speță, Americii. Nu fusese înghițită, cu totul de Răsărit. Adică de Moscova! Întrucât România intrase în sfera de influență a Rusiei Sovietice, iar Cortina de fier își arăta colții, granițele fuseseră aproape închise. O viză peste hotare era greu de obținut. Un turneu în America era un eveniment, stârnea speranțe, comentarii, întrebări, bârfe! Astfel, numeroase gazete bucureștene își trimiseseră jurnaliștii cei mai buni să-l însoțească pe marele muzician român în trenul care-l ducea până la Constanța. ”Vulpi bătrâne”, aceștia știau cum să-l asalteze cu întrebări și cum să obțină răspunsuri. De ce pleca cu vaporul și nu cu avionul, cum obținuse viza de plecare, ce program avea în America și cât de lung va fi turneul? Spre surprinderea tuturor (căci lui George Enescu nu-i plăcea să dea interviuri, să fie în lumina reflectoarelor), Maestrul nu s-a lăsat rugat. A fost afabil, a răspuns la întrebări și a dat răspunsuri menite să înlăture orice speculații. El a precizat că pleca în turneu datorită ivitației prietenilor săi din America, inclusiv a discipolului său Yehudi Menuhin – înlăturând astfel speculațiile că ar fi fost un trimis al Guvernului României, deci că ar fi fost obligat să fie mesagerul acestuia, să-i facă oarece servicii! Să-i mulțumească pentru viza acordată, să transmită niște mesaje, etc., etc., Desigur, dacă ar fi dorit – a precizat muzicianul român – și-ar fi putut prelungi programul de concerte, până la un an. Sau, mai mult. Căci, grație prestigiului său, ar fi putut obține dreptul pentru o rezidență mai îndelungată. Acum, avea contracte pentru 5 luni. Locațiile unde avea să țină concerte erau deja stabilite. Prin urmare, turneul său american era rezultatul unor contacte și al unor măsuri organizatorice perfectate conform uzanțelor firmelor de impresariat. Nu pleca hai hui, în lumea largă! Și nu Guvernul îi aranjase turneul! Punct! Faptul că plecarea sa coincidea cu trimiterea primei echipe de diplomați români care aveau misiunea să restabilească relațiile diplomatice româno-americane, întrerupte în 1941 de către guvernul antonescian, nu avea nicio legătură cu turneul său muzical. Domnia sa se ducea în America să facă muzică – nu politică. ”Țin să precizez – subliniase muzicianul român – că mă duc în America să fac numai muzică”. (subl. ns.) (Cf. N. Sareli, În port la plecarea vasului ”Ardealul”, Adevărul, 50. nr. 16664, București, 14 septembrie 1946, pag. 1-2. republicat în volumul, George Enescu, Interviuri din presa românească (1898-1946), Ediția a II-a prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 429). Și astfel, Maestrul a respins, din start, tentațiile jurnaliștilor români – și nu numai – de a da turneului său muzical în America o conotație politică.
TREI TELEGRAME – UN SINGUR MESAJ
Dezinteresul său față de politică îl afirmase George Enescu și când se aflase în America. În 24 octombrie 1946, când programul său de concerte era în plină desfășurare, muzicianul român a fost invitat la Oficiul din New York al Legației României din Statele Unite ale Americii, pentru a i se aduce la cunoștință o Telegramă trimisă pe numele său de Ministerul Afacerilor Externe al României. Ce era? Era o propunere din partea alianței electorale B.P.D (Blocul Partidelor Democrate – n. ns.) de a candida pentru un post de deputat pe listele acestei alianțe din Județul Dorohoi, în alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. Moșită la București, fără a fi fost întrebat, propunerea va fi stârnit uimirea – sau poate și mânia – muzicianului român. Aflat în situația de a confirma această propunere, Maestrul și-a păstrat calmul. El nu a respins de la început propunerea, dar a formulat un set de condiții. În Telegrama de răspuns trimisă la București se spunea: ”prin prezenta, declar că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice (Democrate – s. ns.) din România și primesc a candida izolat (subl. ns.) la alegerile parlamentare din noiembrie 1946 pe lista Blocului Partidelor Democratice (Democrate – s. ns.) din județul Dorohoi. Am citit, aprobat și semnat în New York la 24 octombrie 1946. Semnat: GEORGE ENESCU”. (Cf. Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supravegheat? Editura Casa Radio, 2011, p. 203). Așadar, muzicianul român, primea să candideze dar nu dorea să fie inclus pe lista vreunuia dintre partidele care alcătuiau alianța electorală BPD. El dorea să candideze izolat. Se știa că această alianță se afla sub diriguirea, din umbră, a Partidului Comunist Român. În consecință, aceste partide – de bună voie, sau nu – aveau să se ancoreze la carul intereselor Partidului Comunist, al strategiilor sale politice. Iar muzicianul român nu-și dorea o asemenea ipostază nici măcar din poziția sa de reprezentant al locuitorilor din județul său natal, Dorohoi. În consecință, a scris negru pe alb în Telegrama de răspuns trimisă oficialilor comuniști de la București. Dar, neîncrezător că precizările sale aveau să fie respectate, muzicianul român va reveni asupra textului primei Telegrame. În aceiași zi, la câteva ore distanță, domnia sa întocmea textul unei noi Telegrame. O Telegramă care avea un set de condiții și mai și. Muzicianul român întorcea spatele alianței electorale BPD. Adică, puterii comuniste. El accepta să candideze ”ca omagiu pentru M.S. Regele Mihai I și în semn de dragoste pentru țărănimea noastră” și dorea să figureze nu pe listele alianței electorale BPD ci ”pe lista deputaților intelectuali din afară de orice partid”. Punct. ”Insist – preciza foarte apăsat domnia sa – asupra faptului că nu fac politică și că nu iau nicio obligație pe terenul politic”. (subl. ns.) Și, în încheiere, adăuga: ”Trăiască Țara și Regele”. (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit. p. 204.) O poziționare mai clară a muzicianului român față de politică ar fi fost cu neputință. Dar, lucrurile nu s-au oprit aici. După câteva zile de gândire, în 30 octombrie 1946, Maestrul a revenit asupra acceptului său de a candida pe listele BPD. El a respins cu totul propunerea de a fi candidatul județului Dorohoi pentru Parlamentului României. În Telegrama trimisă oficialilor comuniști de la București, muzicianul român motiva această decizie declarând că din poziția sa de independent (adică fără a fi reprezentantul vreunui partid) ar fi putut să aducă Țării mai multe foloase. În plus, adăuga muzicianul român, nici sănătatea sa nu îi permitea să participe în mod direct și eficient la activitatea parlamentară. (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 205). Era, desigur, un refuz clar, o decizie fermă de a nu se ancora la carul strategiilor politice ale Partidului Comunist Român, strategii întocmite – se știa – nu în Cabinetele miniștrilor de la București, ci în laboratoarele secrete ale liderilor politici de la Kremlin.
Evenimentele care au urmat în viața muzicianului român nu i-au schimbat această atitudine fermă. Revenirea sa în Europa, la Paris, activitatea sa neobosită în plan muzical, semnele unei degringolade ale stării sale de sănătate, și ale unei situații pecuniare aflată pe o linie descendentă, nu au modificat în niciun fel decizia sa de a nu se amesteca în politică ci de a fi – așa cum declarase lui Ion Biberi –”omul artei sale”. O nouă dovadă avea să ofere muzicianul român cu ocazia unei întâlniri cu reprezentantul diplomatic al României la Londra, în vara anului 1948. Să urmărim, îndeaproape, cum au decurs lucrurile. Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat.GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. (2) Londra, 1948. Misie grea! Citiți!
