Mașina mea de scris – la care am ”bătut” zeci, sute de pagini, unele scrise pe colț de masă, în grabă, într-o formulă telegrafică, aproape sibilinică. Mașina mea de scris dată la casat, cumpărată la un preț modic, dar aflată în evidența Poliției române, ”mâna lungă” a cenzurii comuniste!
AM SCRIS LA BĂTRÂNA MEA MAȘINĂ
Cât despre formula de publicare a articolelor mele – pe un BLOG – aproape că nu-mi păsa. De fapt, nu mă interesa deloc. Era treaba titularului Blogului (https://blogdereporter.ro) adică a Ancăi Grădinaru, să aleagă litera, să pagineze, să pună titluri, subtitluri, să facă – ceea ce în mintea mea de fost jurnalist la o Gazetă print revenea editorului tehnic al gazetei și, desigur și Secretarului de redacție. Prin urmare, aspectele tehnice, nu m-au interesat! I-am predat Ancăi Grădinaru textele mele dactilografiate acasă – nu la redacție, unde aveam calculator. Acasă, la bătrâna mea mașină de scris, achiziționată la un preț modic în perioada comunistă, o mașină la care mi-am scris toate textele elaborate în anii cât am fost redactor la ”România liberă” și Magazin istoric și, mai apoi, cercetător științific într-un Institut de istorie. O mașină pentru care, în fiecare an, mă duceam la Poliție să o declar, având în mapă ”probe”: pagini – unde se vedea litera existentă, unde se aflau, numărul de înregistrare, marca, etc., etc., Era și aceasta o metodă de exercitare a cenzurii comuniste. Era, dacă mă gândesc bine, o metodă de inducere a fricii. Căci cine ar fi îndrăznit să scrie un text subversiv la o mașină aflată sub ochiul Poliției, înregistrată cu toate caracteristicile ei? Știți cum se spune: ”frica păzește…pepenii”! Știau ”serviciili” cum să lucreze cu ”boborul”.
DACĂ AM AVUT CITITORI?
Anca Grădinaru a primit, succesiv textele mele. Cu încântare – cred. N-am întrebat-o niciodată. Și nici ea n-a comentat. Era foarte ocupată întrucât pe lângă treburile ei de la Redacția REPORTER SPECIAL primise acreditare la Festival. Avea multe de scris de acolo și, avea și ea, așa cum avuseserm eu, în 1958, acces la toate evenimentele Festivalului. Și, ca și mine, atunci, în 1958, nu s-a putut duce la toate, ci pe alese. Unele bilete la concerte sau recitaluri mi le-a dat mie. Și astfel, ca să vezi, ce șansă, am putut să merg, cu invitații de la altcineva care, de data asta nu era un anonim – la diverse concerte ale Ediției Festivalului George Enescu din septembrie 2013. A fost ceva nesperat!
Dacă am avut cititori? Hm., hm., Ce întrebare! Acest lucru nu mă interesa deloc! Dar deloc! Nu pentru a avea cititori scrisesem! Ci pentru a rememora – cât de cât – ceva din atmosfera acelui timp, a acelui eveniment de excepție care a fost – și avea să fie în continuare – Festivalul și Concursul internațional George Enescu.
Dacă au fost comentarii? Au fost. Puține. Era un subiect – cum se spune – de nișă. Pentru unii! Dar, pentru mine, pentru Anca Grădinaru și alții – ca EA, ca MINE – nu era. Și nu a fost – niciodată. Și nu va fi! Căci, GEORGE ENESCU – cu Festival sau fără – rămâne VIU – pentru totdeauna! Bucuria pe care ne-o dă MUZICA SA – nu va dispărea niciodată. Porțile pentru CUNOAȘTEREA SA – a vieții și operei sale – sunt largi, așa cum a fost viața sa, cu multe surprize și întrebări. Ele rămân DESCHISE pentru totdeauna!
Astfel s-a ”născut” miniserialul consacrat unor momente din cadrul primei ediții a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL GEORGE ENESCU (4-22 septembrie) 1958, publicat de ANCA GRĂDINARU, pe blogul său: hhttps://blogdereporter.wordpress.com/about/, în perioada august – septembrie, 2013. Citiți-le ACOLO, așa cum au fost publicate ele ATUNCI. Cu introducerile concise ale Ancăi Grădinaru, cu litera (mică) aleasă de ea, cu relatările mele făcute în stilul UNUI ARTICOL DE GAZETĂ PRINT, nu al CERINȚELOR GRAFICE ALE UNUI BLOG. Fără poze, fără desene și alte farafastâcuri……. d-astea! Cu toate imperfecțiunile existente, esențial este – și rămâne – faptul că, datorită ACESTUI serial, de fapt, datorită îndemnului Ancăi Grădinaru și a DORULUI meu de acei ani ai tinereții mele, în care un loc aparte avea și prima ediție a Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, 4 – 22 septembrie,1958, în acea vară târzie a anului 2013 mi-am făcut debutul în blogosferă!
Mulțumesc, Anca Grădinaru!
CE A URMAT?
Aveam 81 (optzeci și unu de ani!) Hi., hi., hi – vor râde unii! Ce curaj – vor spune alții! Și mulți vor strâmba din nas: eteeee-te-teeeeee……. mare scofală, na! Mare sau nu, ”scofala” aceasta m-a determinat să continui cercetarea, nu numai asupra primei ediții a Festivalului George Enescu ci și asupra altor aspecte din viața marelui muzician român. Și ce surprize am avut! De neimaginat în acele dimineți când, într-o sală de lectură a Bibliotecii Academiei Române, foiletam în grabă colecțiile ziarelor din epocă, îndeosebi ale gazetei mele, ”România liberă”. Căci, în toamna anului 2018, după ce m-am pensionat a doua oară, (hi., hi., hi.,), am luat drumul arhivelor, cu gândul ambițios de a afla din arhive, ceea ce nu putusem afla din gazete. Și astfel, cercetând documente, studiind cronici, articole, scrisori, interviuri și lucrări dedicate vieții și operei marelui muzician român, am intrat într-un domeniu fabulos, cu multe necunoscute, cu multe semne de întrebare. Și…cu multe răspunsuri dureroase. Mai ales pentru viața sa din anii de exil (1946-1955). Aceste aspecte dureroase m-au atras în mod deosebit. Căci în acești ani marele muzician român s-a aflat pe o curbă descendentă a stării sale de sănătate, a prezenței sale pe podiumul de concert, și, implicit, a veniturilor sale financiare. Dar cercul prietenilor adevărați și statornici s-a strâns în jurul său. Interesul pentru opera sa nu s-a diminuat. Dimpotrivă. Pragul casei sale a fost trecut – cu simplitate și solicitudine – de capete încoronate, precum a fost cel al Reginei Elisabeta a Belgiei. Nu a fost uitat – sau ocolit. Dar, nu a fost uitat sau ocolit nici de liderii comuniști staliniști de la București, de agenții Serviciilor secrete românești care – sub acoperire – i-au pătruns în casă, l-au ”lucrat” (cum se spune în termenii uzuali ai agenților secreți), l-au hărțuit, pentru a-l determina să fie de partea României – a României comuniste – sau să se întoarcă acasă, în sânul poporului al cărui fiu era…bla., bla., bla., O strategie diabolică a fost alcătuită. Cohorte de agenți, de diplomați, de informatori, de prieteni de casă (cu nume de cod în evidențele Serviciilor secrete româneși) au fost puse în mișcare. L-au supravegheat. I-au analizat punctele vulnerabile, dorințele, neputințele, degringolada fizică și financiară. Și au întocmit planuri. Dar Maestrul s-a ținut tare. N-a întors spatele. N-a dat-o cotită – cum se spune. Le-a deschis ușa. I-a invitat la ceai! A stat (cu unii) la masăăăăăă! I-a privit în ochi – cum se spune! A fost politicos. Le-a întins mâna la plecareeee! A răspuns provocărilor, avansurilor, aluziilor, cu politețe și argumente – așa cum îi era firea.
Dar s-a păstrat neclinitit. Ca un zid.
Și, astfel, le-a arătat acestor ”broscoi grețoși” cât le era de superior – LOR și celor în slujba cărora se aflau: liderii comuniști staliniști de la București! Ahhhhh, Doamne! Când scriu aceste rânduri mă frig degetele, și mintea! Și abia aștept să public, textele pe care – deja – le-am scris pe această temă. Adică, să le lansez în blogosferă, în spațiul infinit, în universul cunoașterii! Să le citiți – TU, EL, EA…..toți cei care vor avea curiozitate, răbdare și….admirație pentru marele muzician român George Enescu!
MI-AM FĂCUT UN BLOG… NA!
Nevoia de a face CUNOSCUTE gândurile, concluziile rezultate din această cercetare, m-au determinat să-mi găsesc eu însămi un LOC în spațiul on-line, să nu mai fiu un musafir, un ”guest post” pe Blogul lui Vlad Petreanu sau al Ancăi Grădinaru. Cu alte cuvinte să am eu, UN LOC AL MEU! Să am eu, CASA MEA – unde să ”deschid ferestrele CÂND VREAU, unde să primesc oaspeți CÂND VREAU și pe cei ALEȘI DE MINE! Să am eu ”ACASA” mea – cum zicea Nichita (poetul)! Și, astfel, câțiva ani mai tîrziu, mi-am făcut un BLOG. El se cheamă așa: https://elispetreanu.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=60709&action=edit. Pe acest BLOG – pe care l-am lansat în mai 2021, în plină pandemie COVID-19 – am publicat, până acum, peste 280 de titluri consacrate nu numai lui George Enescu ci și altor aspecte ale creației muzicale românești postbelice, ale impactului strategiei politice comuniste asupra acestui segment al elitelor României. Alte titluri (în jur de 230) sunt în stadii diferite de lucru. Unele sunt finisate și așteaptă să fie lansate în blogosferă, adică în universul on-line, în universul pe care eu îl consider – cu bune și rele – universul cunoașterii! Altele sunt în curs de elaborare. Articolele scrise se bazează – în majoritatea lor – pe documente inedite, găsite în Arhive, sau pe abordări, cumva, inedite, dintr-o perspectivă nouă, permisă de faptul că ACUM, dispunem de libertatea de expresie, că nu ne mai aflăm (așa cum am fost) sub obrocul cenzurii comuniste.
Și, ca să vedeți cât sunt de ambițioasă, sau inconștientă (vor spune cârcotașii), VOI CONTINUA. Pe măsura puterilor, a stării de sănătate și a documentelor și surselor deschise la care am avut acces.
Nota bene.
O precizare de bun simț. Episoadele despre unele momente ale primei ediții a Festivalului George Enescu, septembrie 1958, scrise în acea vară târzie a anului 2013 la îndemnul Ancăi Grădinaru, le găsiți pe blogul domniei sale așa cum au fost ele publicate ATUNCI, sub imperiul clipei. Locul în spațiul on-line, în blogosferă, se numește: https://blogdereporter.wordpress.com/about/. Citiți!
Pe curând!
