PRINȚESA – RECEPTIVĂ!
După epuizarea subiectului privind gradul de simpatie al cuplului enescian față de marea Țară de la Răsărit, Alexandru Lăzăreanu se va întoarce la subiectul inițial al Raportului său: revenirea în România a marelui muzician român și a soției sale. Și aici existau deosebiri. Doamna – era mai dispusă să se întoarcă acasă, în România. Întrucât Maestrul se plasa pe o poziție contrară, prințesa promitea oaspetelui său că era dispusă să încerce să-l facă pe distinsul său soț să-și schimbe această atitudine. Contând pe forța ei de persuasiune distinsa doamnă era sigură că îl va convinge pe iubitul său soț să-i urmeze sfatul. ”În câteva rânduri – scria Alexandru Lăzăreanu – soția lui Enescu mi-a spus că ea este sigură că-l va determina (pe George Enescu – n. ns.) să plece în Țară”. (subl. ns.) Dar, pentru aceasta, avea nevoie de timp. Distinsa doamnă cerea lui Alexandru Lăzăreanu să fie lăsată ”să-l convingă cu încetul!”. (subl. ns.) Desigur, avea și doamna angoasele sale! ”Mi-a împărtășit și temerile ei” – scria diplomatul român – și o cita pe distinsa doamnă. ”Noi suntem siguri, că dacă doamna Ana Pauker promite că va lăsa pe Maestru să plece înapoi (la Paris – n.ns.), este hotărâtă să se țină de cuvânt?” Pasă-mi-te, prințesa se va fi gândit că Ana Pauker putea să promită de formă dar, în realitate, să le întindă o capcană, motivând ulterior, cu seninătate, că ea a vrut să se țină de cuvânt, dar n-au vrut alții, căci, pasă-mi-te mai avea și domnia sa niște șefi cu putere de decizie de ale căror ordine trebuia să țină seama, bla., bla., bla., Daaaaaa, Ana Pauker era puternică, dar nu la modul absolut! Căci, dincolo de ea, mai existau (în umbră) ”Serviciile”, ”Tov. Serghei – personal”! Această îndoială, această nesiguranță a prințesei privind seriozitatea Anei Pauker față de doleanțele cuplului enescian, nu scăpase lui Alexandru Lăzăreanu.
MAESTRUL – REZERVAT
Analizând pe larg opiniile celor doi parteneri de dialog, culese în timpul celor patru întâlniri pe care le avusese – din aprilie până în noiembrie 1951 – Alexandru Lăzăreanu se va fi întrebat: care erau cauzele acestor diferențe ? Maestrul – rezervat. Prințesa – receptivă. Căutând cauzele – el avea să găsească și răspunsurile. Mai întâi îl punea sub lupă pe Maestru și dădea un verdict aspru și – adăugăm noi – neadevărat. Să citim: ”Enescu – scria Alexandru Lăzăreanu – nu se simte legat de patrie. (subl. ns.) A devenit (sau a fost mai dinainte) un cosmopolit”. ”El spune: ”Am dat 7 ani din viața mea României”. În acest punct trebuie să deschidem o paranteză și să reamintim unele aspecte prea ades uitate, inclusiv de către autorul Raportului care face subiectul analizei noastre. Când spunea acest lucru muzicianul român se referea la anii petrecuți în România în timpul celui de al doilea război mondial: din 1939 până în 1946. În acești ani, marele muzician român renunțase la angajamentele sale din străinătate, inclusiv la un turneu perfectat în America înainte de război. Din solidaritate cu românii, cu Țara sa aflată în război, el se întorsese acasă, în România, unde suportase toate avatarurile războiului – lipsa lemnelor de foc, a alimentelor, a benzinei, restricțiile de circulație, degringolada resurselor sale pecuniare. Dar, războiul se sfârșise. După turneul american, Maestrul se afla, din nou la Paris, unde își ducea existența în concordanță cu menirea sa, aceea de a face muzică, aceea de a compune muzică – visul său nestrămutat. ”Acum compun pentru posteritate; abia peste 50 de ani îmi va fi recunoscută opera” – declara George Enescu lui Alexandru Lăzăreanu. Era emoționată detașarea cu care marele muzician român accepta ideea că valoarea creației sale artistice va fi recunoscută în viitor, de către cei care vor veni, adică de…posteritate. Alexandru Lăzăreanu menționa și opinia lui George Enescu față de opera sa componistică de până atunci, în special față de creațiile de tinerețe. Astfel, muzicianul român considera că Rapsodia română era ”o operă de tinerețe”, ”o jucărie” dar considera că celelalte lucrări ale sale – precum Opera Oedip, simfoniile și muzica de cameră, erau extrem de importante pentru înțelegerea creației sale.
DE CE MAESTRUL IUBEA FRANȚA?
Ex consilierul cultural consemna opiniile lui George Enescu privind preferința sa pentru Franța. El explica de ce Maestrul alesese pentru exilul său Franța și nu alt loc de pe mapamond! În primul rând pentru clima ei, căci Franța avea o climă care îi pria. O climă unde se simțea mai bine ca oriunde. ”La Paris – spune el (George Enescu – n. ns.) – clima e mai blândă decât în România, unde, ori de câte ori vine i se agravează boala de inimă”. Însă, dincolo de ”climă” mai era ceva care-l ținea pe marele muzician român aproape de Franța: mediul muzical. Alexandru Lăzăreanu consemna opiniile Maestrului față de această chestiune primordială pentru un artist: ”în special el simte nevoia mediului muzical din Franța și, în genere, din Occident”. Diplomatul român observa că George Enescu prefera ”să vorbească în franceză” și că la o scrisoare a sa ”în limba română” muzicianul român îi răspunsese în…franceză. El admitea că preferința muzicianului român pentru Franța era justificată întrucât în Franța el găsește mari maeștri ai muzicii ”cu care poate să se sfătuiască în ce privește compozițiile sale” (Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 219) Această nevoie de dialog pe marginea compozițiilor sale era oarecum firească întrucât muzicianul considera că ”opera de compozitor este singura care rămâne pe când arta interpretului este secundară”. (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit. p. 220).
ȘI DE CE CRITICA ROMÂNIA?
În timpul vizitelor sale, ”ex consilierul cultural” nu trecuse cu vederea condiția fizică a marelui muzician român, capacitatea lui de a desfășura o activitate intensă – ca altă dată – de violonist și dirijor. ”În prezent – menționa el – este nevoit să dirijeze, din când în când, pentru a-și câștiga existența, ceea ce o face cu mari eforturi fizice” fiind nevoit ”să stea câte două zile în pat pentru a putea dirija un concert”. (subl. ns.) Nici situația pecuniară a muzicianului român nu rămăsese în afara interesului diplomatului român. El menționa că Maestrul punea situația sa pecuniară incomodă pe seama liderilor politici de la București și a reformelor instituite de aceștia. ”Acest lucru – scria el – ni-l reproșează nouă” și menționa invinuirile pe care George Enescu le aducea regimului comunist din România care prin reformele sale, prin legile sale, îi uzurpase ”toată averea” agonisită de tatăl său și de domnia sa. Alexandru Lăzăreanu menționa un alt pachet de critici fomulate de muzicianul român la adresa guvernanților României care nu îndepliniseră dorințele sale privind menirea bunurilor pe care le donase statului român: Conacul și Moșia de la Tescani, moștenirea de familie a prințesei și vila Luminiș de la Sinaia, care potrivit prevederilor din actele de donație trebuiau să devină case de odihnă și creație pentru artiști, îndeosebi pentru muzicieni. Dar, după informațiile primite din țară, Maestrul știa că acest lucru nu se întâmplase, donațiile făcute cu bună intenție, fiind lăsate de izbeliște! Era lungă lista nemulțumirilor Maestrului față de unele evenimente determinate de strategiile politice ale liderilor politici de la București, și, în mod expres, chiar față de domnia sa. ”Scrofulos la datorie” – cum ar fi spus nenea Iancu – Alexandru Lăzăreanu le notase cu răbdare în agenda sa. Acum, le consemna conștiincios în Raportul solicitat de acel ”andrisant” atât de special: Directorul general al Serviciului Special de Informații: Sergiu Nicolau, pentru ”oficiali”, colaboratori și subordonați, ”tov. Serghei”, pentru prieteni sau apropiați. Printre aceștia va fi fost – credem – și domnia sa, întrucât pe prima pagină a raportului său scrisese întocmai: ”tov. Serghei – personal”. Să aflăm și noi ceea ce a notat domnia sa în acest Raport despre doleanțele și nemulțumirile lui George Enescu. Să citim următorul episod din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. Alexandru Lăzăreanu, Paris, 1952. ”Andrisantul” nu mai era ”tovarășa” Ana! (6) Doleanțele Maestrului! Citiți!
