FACE-TO-FACE –FĂRĂ MARTORI!
În timpul vizitelor sale la locuința cuplului enescian din Paris, Alexandru Lăzăreanu, ”ex consilierul cultural”, aflat acum pe o funcție superioară, ca însărcinat cu afaceri ad-interim la Legația României din Franța, practicase o metodă ce nu dădea greș niciodată: dialogul direct, întâlnirea face-to-face, fără martori oculari. În acest fel – o știa – putea avea siguranța că ideile, opiniile partenerului de dialog erau sincere, nealterate de opiniile altui partener aflat de față, și…. rămâneau secrete, știute doar de către cei doi parteneri de dialog. Conștient de valoarea metodei sale Alexandru Lăzăreanu o evidenția, considerând-o, probabil, ca pe un merit personal. Ceea ce nu era departe de adevăr. ”Am stat de vorbă separat (subl. ns.), cu Enescu și cu soția lui – puncta el în raportul său solicitat de ”Tov, Serghei – personal”, Directorul Serviciului Special de Informații din România. Astfel, Alexandru Lăzăreanu a putut să deceleze opiniile celor ”doi Enești” privind problema cheie a misiunii sale: revenirea în Țară a cuplului enescian. ”A reieșit – scria el – că atât el, cât mai ales ea (subl. ns.) – ar fi dorit să viziteze pentru un timp țara”. Dar – remarca el – cei doi (George Enescu și prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – n. ns.) ”se temeau că nu vor mai fi lăsați să plece”, înapoi la Paris. Diplomatul român constata că promisiunile sale nu aveau niciun impact asupra cuplului enescian. El propunea ”Marea cu sarea”: ”condiții de odihnă, de îngrijire și creație”, etc., etc., dar cei doi – mai ales George Enescu – răspundeau cu un cuvânt de baraj: deocamdată, nu se poate. ”La propunerile repetate pe care i le făceam ca să vină în țară, unde ar avea cele mai bune condiții de odihnă, de îngrijire și creație, Enescu răspundea că deocamdată nu poate, că are alte angajamente, că clima nu-i priește”, etc., etc., (subl. ns.) Diplomatul român observa că între opiniile celor doi ”Enești” existau deosebiri. El remarcase niște nuanțe în opiniile prințesei. Ah, femeile, va fi gândit el cu speranță! Cu femeile nu știi niciodată de unde sare iepurele. Nu știi niciodată pe unde se află cuibărite niște dorințe, niște slăbiciuni, în fond, niște puncte vulnerabile. În cazul prințesei ex consilierul cultural credea că găsise un asemenea punct vulnerabil. Era atracția prințesei pentru o situație mai bună și pentru…glorie. În mintea sa, aceasta era o breșă ce putea fi exploatată în scopul realizării obiectivului inițial al misiunii sale și al strategiei liderilor politici de la București: înapoierea în Țară a celor doi ”Enești”. ”Soția lui, după cum am spus, dorea mai mult să vină în Țară atrasă, în special, de buna situație materială și de glorie”. (subl. ns.)
CINE IUBEA RUSIA SOVIETICĂ
Alexandru Lăzăreanu nu uita să puncteze faptul că prințesa își amintise cu mare plăcere de turneul lui George Enescu la Moscova în aprilie 1946. Cu siguranță, ”subiectul” nu se iscase din senin. El fusese strecurat în mod subtil și cu bună știință de către ”ex consilierul cultural”. Căci, în acei ani, dominați de o propagandă prosovietică furibundă, atitudinea față de Marea Țară de la Răsărit (????) era un test politic, un test de loialitate față de liderii de la București și politica acestora. Ori, Serviciile secrete de la București voiau să știe care era atitudinea cuplului enescian față de Rusia Sovietică? Ce spunea prințesa? Dar Maestrul? Astfel, subiectul cel mai la îndemână pentru acest test a fost turneul muzicianului român la Moscova în aprilie 1946. Prințesa a prins ”mișcarea”, a intrat în dialog și – spre mulțumirea musafirului – i-a cântat în strună! ”Ea vorbea întruna – scria el – despre turneul pe care-l făcuseră în 1946 în U.R.S.S., unde li se pusese la dispoziție un vagon special”. Potrivit spuselor prințesei, turneul ”fusese în general un adevărat triumf”. Aceste laude nu i-au scăpat diplomatului român. Dimpotrivă. El le-a menționat în raportul său, sperând că astfel va confecționa o imagine despre atitudinea cuplului enescian față de Rusia Sovietică, o atitudine prietenoasă, un sentiment de simpatie față de marea Țară de la Răsărit, bla., bla., În climatul acelor ani, dominat de o propagandă deșănțată privind valorile Țării de la Răsărit, o asemenea poziție – de admirație și respect – exprimată nu numai de prințesa Maria Cantacuzino-Enescu ci și de marele muzician român, ar fi ”dat bine” și n-ar fi putut trece neobservată de către oficialii comuniști de la București și ar fi ajuns repede și la ”urechea” Moscovei. În consecință, pentru a întări această ”față” a Maestrului, Alexandru Lăzăreanu consemna declarațiile prințesei. În plus, el relata și o împrejurare la care, chipurile, ar fi asistat în vremea când muzicianul român se afla în turneu în America (oct. 1946 – aprilie 1947). El își amintea cum, domnia sa (pe atunci doar un ”consilier cultural”) asistase la un dialog între cei doi ”Enești” despre o propunere privind o nouă călătorie în URSS. ”De altminteri – scria el, în Raportul său – în 1947, la New York, ei au discutat (de) față cu mine o propunere de a face o nouă călătorie în U.R.S.S”. Cine făcuse acea propunere? Când și cum avea să fie făcut acel turneu – diplomatul român nu spunea. Dar, prezenta atitudinea Maestrului și a distinsei sale soții față de perspectiva unei astfel de călătorii. Astfel – scria Alexandru Lăzăreanu – ”ea (prințesa – n. ns.) dorea să plece (în U.R.S.S – n. ns.) dar Enescu era contra”. (subl. ns.).
EU FAC MUZICĂ – NU POLITICĂ
Consemnând existența unei asemenea deosebiri, diplomatul român stabilise o linie de demarcație între cei doi ”Enești”: cine iubea Rusia Sovietică și cine nu. Ea, prințesa, dorea o nouă vizită în Rusia Sovietică, pe când el, Maestrul, ”era contra”. Făcând această disociere – între poziția prințesei față de o posibilă vizită în Rusia Sovietică și poziția Maestrului, care era ”contra”, diplomatul român se întâlnea cu poziția pe care George Enescu o avusese în timpul turneului său în Rusia Sovietică din aprilie 1946. Atunci, George Enescu demonstrase ferm că domnia sa se ducea la Moscova să facă muzică – nu politică. El declarase acest lucru lui Petre Constantinescu-Iași (Ministrul Informațiilor în Guvernul Dr. Petru Groza) când acesta, aflat pe peronul Gării de Nord, îi sugera muzicianului român să povestească, ”acolo, la Moscova”, despre succesele obținute de liderii comuniști români de la București. Adică, să fie, cumva, aplaudacul răsturnărilor politice care avuseră loc, al abuzurilor comise de generalii și soldații Armatei Roșii aflați pe teritoriul României care se purtau ca niște cotropitori, al valului de epurări și măsuri punitive luate împotriva elitelor politice și științifice românești, al acțiunilor de demolare a Academiei române prin excluderea – pe criterii politice – a numeroși membri care constituiau mândria culturii române, – într-un cuvânt – al reformelor care ancorau România intereselor Rusiei Sovietice, strategiei sale de sovietizare a României. Dar Maestrul a respins ferm acest îndemn, spunându-i Ministrului comunist că el se duce la Moscova să facă muzică – nu politică. (cf. Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva-Editura R.A.I, București 1996, p. 67)
FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI
Muzicianul român va respecta această decizie și în timpul zilelor petrecute la Moscova. Cu o încăpățânare care a stârnit mânia prințesei, sub pretextul că este obosit, George Enescu a refuzat să participe la o recepție de grad zero aflată sub patronajul lui Molotov, unul dintre cei mai importanți lideri politici ai Rusiei Sovietice, ”mâna dreaptă a lui Stalin”. Astfel, el a evitat situațiile impuse de cutumele protocolare, care îl obligau să dea mâna cu politrucii și culturnicii staliniști, să ciocnească paharul cu șampanie, într-un cuvânt, să facă reverențe elitelor politice staliniste de la Kremlin. Cu aceeași fermitate el a tratat invitația de a participa (din tribuna oficială) la parada de 1 mai din Piața Roșie unde fusese invitat. Căci și acolo, avea să dea ”nas în nas” cu lideri politici și militari de prim rang, cărora trebuia să le strângă mana, să-i salute, după cum dicta protocolul. Declarațiile sale ulterioare despre turneul de la Moscova din aprilie 1946, au fost sobre, rezervate, lipsite de laude și ploconeli la adresa liderilor politici staliniști, concentrate pe aprecieri pertinente privind valorile muzicii clasice ruse, ale creației compozitorilor contemporani și a artei interpreților sovietici: violoniști, pianiști, dirijori, instrumentiști. Muzicianul își va păstra aceiași conduită și în anii care au urmat. Deși se afla pe alte meleaguri, în Franța și nu în România sau la Moscova, George Enescu – la o distanță de câțiva ani, într-un dialog face-to-face, purtat în apartamentul său din Paris cu Alexandru Lăzăreanu, un diplomat român (aflat sub acoperire) – marele muzician român își păstra aceeași atitudine rezervată față de Marea Țară de la Răsărit. Dacă soția sa, prințesa ar fi fost gata să ia drumul spre Moscova – așa cum consemna în raportul său diplomatul român – domnia sa, era contra. Astfel, Alexandru Lăzăreanu aflase că George Enescu nu-și schimbase atitudinea față de Rusia Sovietică. În 1951 – la fel ca în anii 1946 și 1947 – domnia sa, se menținea rezervat. Spre deosebire de prințesă, care părea gata să ia drumul Moscovei, sau al Bucureștiului, muzicianul român se concentra asupra activității artistice – fie în sala de concert, fie la masa de lucru, asspra lucrărilor sale componistice – pe care nu înceta să le cizeleze, să le perfecționeze. Alte aspecte din viața cuplului enescian, mai ales opiniile formulate, au constituit surse de explorare extrem de interesante pentru diplomatul român. Cele exprimate de soția Maestrului, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu vor fi fost pe gustul diplomatului român întrucât, unele, se potriveau de minune cu obiectivele aflate pe agenda sa. Să citim deci, următorul episod al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. Alexandru Lăzăreanu, Paris, 1952. ”Andrisantul” nu mai era ”tovarășa” Ana! (5) Angoasele prințesei! Citiți!
