DOLEANȚELE MAESTRULUI
În cadrul întâlnirilor sale cu cuplul enescian, Alexandru Lăzăreanu fusese receptiv la solicitările speciale ale lui George Enescu. Astfel, muzicianul îl rugase pe diplomatul român că, dacă se va duce acasă, în România, să-i aducă din țară ”niște Note muzicale” (partituri – n. ns.) care – la indicația sa – fuseseră depuse de mandatarul său, Romeo Drăghici, la M.A.E, pentru a-i fi trimise – cu valiza diplomatică – la Paris. Trecuse mult timp de atunci și nu primise nimic. De ce? Se rătăciseră – se întreba candid Maestrul, căci nu-i venea să creadă că ele – fiind texte olografe, cu o valoare inestimabilă, fuseseră sechestrate? Și prințesa Maria Cantacuzino-Enescu avusese unele dorințe. Distinsa doamnă îl rugase pe diplomatul român să-i aducă din Țară câteva poze de familie. ”Toate aceste cereri – menționa diplomatul român – erau cuprinse într-o scrisoare pe care George Enescu o trimitea unui prieten al său, avocatul Drăghici”. (avocatul Romeo Drăghici, mandatarul lui George Enescu în România – n. ns.) Scrisoarea Maestrului avea să ajungă la destinatarul din România prin intermediul diplomatului român care se vedea pus în situația delicată și nu prea confortabilă de a fi ”poștașul” celor doi: Maestrul și Avocatul. Dar, cum se spune, ”scopul scuză mijloacele”. Pentru diplomatul român, aceste mici ”servicii” erau o ocazie bine venită pentru obiectivul esențial pe care-l avea: construirea unor relații amiabile cu cei doi ”Enești”, crearea unor premise favorabile unor dialoguri în care diplomatul român să plaseze argumentele care l-ar fi convins pe muzicianul român să se întoarcă acasă, în România.
MICILE SERVICII ȘI MESAJUL LOR ASCUNS
Cunoscând mecanismele care funcționau în instituția pe care o slujea, M.A.E (și nu numai), Alexandru Lăzăreanu nu a luat transmiterea scrisorii pe speze proprii, nu a făcut pe ”poștașul” ci și-a anunțat superiorii cu întrebarea de rigoare: ce să facă? Să ducă scrisoarea sau s-o facă pierdută? Ei, bine, nu! De la superiorii săi – care nu erau străini de strategia privind readucerea lui George Enescu acasă – a primit ”ukaz-ul”. Să-l contacteze personal pe ”andrisantul” Romeo Drăghici. Iar ”ex consilierul cultural” a respectat indicația. ”Conform instrucțiunilor M.A.E – scria el în Raportul său – am predat scrisoarea lui Drăghici (Romeo Drăghici – n. ns.) și la reîntoarcere (la Paris – n. ns.) i-am dus personal (subl. ns.) lui Enescu fotografiile (cerute de prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – n. ns.) împreună cu o scrisoare de a lui Drăghici și o alta a compozitorului Andricu (Mihail Andricu – n. ns.) (care este rudă cu soția lui Enescu)” ( Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 220). Întrucât scrisorile celor doi prieteni ai Maestrului nu erau olografe, ci scrise la mașină, pe coli A4, ele nu aveau nimic confidențial. Cu siguranță, Alexandru Lăzăreanu le va fi citit. Și, ceea ce a aflat, l-a uns la inimă! Aceste misive nu erau niște scrisori banale de felul: ”noi suntem bine sănătoși, ceea ce vă dorim și Dvs”, etc., etc.” ci pledoarii bine ticluite, garnisite cu evocări sentimentale și promisiuni privind viața pe care Maestrul și prințesa ar fi avut-o dacă s-ar fi întors acasă, în România. Potrivit formulărilor din aceste scrisori, viața în România a cuplului enescian ar fi fost… numai ”lapte și miere”! Cu siguranță, ”poștașul”, adică Alexandru Lăzăreanu, le va fi citit din fir-a-păr, înainte de a le transmite ”andrisanților” săi. El va fi recunoscut ”mâna” celor care (din umbră) inspiraseră aceste scrisori și sugeraseră frazele trandafirii și promisiunile ademenitoare formulate de autorii (????) lor. Pentru domnia sa, scrisorile celor doi autori români (Mihail Andricu și Romeo Drăghici) vor fi fost o mană cerească, întrucât susțineau argumentele pe care și domnia sa, diplomatul, le avea pe agenda sa. Mulțumit el comunica șefilor săi îndemnul lor. ”În ambele scrisori – scria el – Enescu era rugat să vină în Țară” (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 220).
REUȘITA MANDATARULUI
Dar treaba cu Notele muzicale – cum le numea el cu o ignoranță vădită, căci, în realitate era vorba de partiturile unor lucrări importante din creația marelui muzician român – solicitate de George Enescu, o luase pe un alt făgaș. Intrase într-o fundătură din care cu greu avea să iasă. În 12 iunie 1951 George Enescu trimisese mandatarului său Romeo Drăghici o lungă și amănunțită scrisoare în care preciza titlurile lucrărilor sale aflate în locuințele sale de la București și Sinaia. Era vorba de ”materialul complet” al Simfoniei a 3-a, al Suitei a 2-a pentru orchestră și al Simfoniei I-a, o lucrare de tinerețe, prima sa Simfonie, după cum preciza el. Maestrul își amintea că manuscrisele celor două lucrări: Simfonia a 3-a și Suita a 2-a pentru orchestă, fuseseră duse la Sinaia pentru a fi puse la adăpost de riscurile bombardamentelor de la București din timpul războiului. Despre Simfonia întâia – de care, firește era foarte legat, fiind prima sa lucrare de tinerețe – muzicianul își amintea că s-ar fi putut afla în locuința sa de la București – probabil Casa mică, din spatele Palatului din Calea Victoriei. Bazat pe memoria sa prodigioasă, George Enescu nu avea nicio îndoială că manuscrisele sale vor fi găsite. El mulțumea ”din inimă” (Merci de tout coeur) mandatarului său, Romeo Drăghici și transmitea soției acestuia, Doamna Drăghici, respectele sale, etc. etc., (Cf. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Volumul I, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, p. 396). Urmând întocmai indicațiile lui George Enescu, Romeo Drăghici găsise manuscrisele indicate și le încredințase M.A.E pentru a fi trimise Maestrului cu valiza diplomatică. De ce cu valiza diplomatică? Pentru că, atunci, în acei ani, o altă cale nu mai exista. După venirea sa la putere (6 martie 1945) Partidul Comunist Român restricționase contactele cu străinătatea ale cetățenilor români. În 1948, mersese mai departe: interzicea și corespondența cu străinătatea. Astfel, în această situație Romeo Drăghici, mandatarul muzicianului român, nu avea o altă cale pentru a trimite la Paris lucrările Maestrului. El considera că soluția cea mai sigură era valiza diplomatică. În consecință, le-a încredințat M.A.E.
LUCRĂRI ENESCIENE SECHESTRATE
Dar, AICI, firul s-a rupt. Fiind texte olografe, ele aveau o valoare inestimabilă. În consecință, ele n-au mai fost trimise Maestrului – nici cu valiza diplomatică nici prin intermediul poștei civile. Au fost puse la păstrare, într-un safe secret al M.A.E – adică au fost sechestrate! Cine hotărâse? N-avem știre! Deocamdată! Dar, secretul – ca toate secretele – n-a rămas secret. Nu se știe pe ce cale, Alexandru Lăzăreanu îl aflase și îl aducea la cunoștința Directorului general al Serviciilor Speciale de Informații, Sergiu Nicolau, ”Tov. Serghei – personal. ”Notele – scria el în Raportul său – au fost depuse de Drăghici (Romeo Drăghici – n. ns.) la M.A.E și nu i-au mai fost predate lui Enescu, cu toate insistențele sale repetate”. (subl. ns.) ”Motivul – explica în paranteză diplomatul român – pare să fi fost că aceste note reprezintă o valoare tocmai pentru că sunt manuscrise ale lui Enescu” (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 220). Astfel, Alexandru Lăzăreanu dădea în vileag o mârșăvie – încă una – pe care statul român, acum prin șefii de la M.A.E, o făcuse marelui muzician român: confiscarea unor manuscrise. Intuind fundătura în care chestiunea manuscriselor enesciene se afla, Alexandru Lăzăreanu dădea în vileag situația. Și nu oricui, ci Directorului general al Serviciului Special de Informații! Na! Să știe și alții – se va fi gândit el cu satisfacție! Devoalând această situație, aducând-o la cunoștința unui for instituțional atât de important, precum SSI, Alexandru Lăzăreanu se spăla pe mâini. Dacă el nu îndeplinise această solicitare a Maestrului, aceasta nu era din vina sa, ci a altora. Cine vor fi fost aceștia? Cine va fi decis ca manuscrisele enesciene să fie pitite într-un safe secret și să nu fie trimise autorului lor? Răspunsul la această întrebare nu mai intra în atribuțiile sale. Toată această tevatură – cu scrisorile de la prieteni, cu Notele lucrărilor Maestrului rătăcite (????) în vreunul dintre safe-urile M.A.E – avusese loc în timpul verii, în lunile sau iulie, când diplomatul român se va fi aflat acasă, în România.
ALȚI ACTORI INTRĂ ÎN JOC
Aceste evenimente avuseseră loc în luna iunie și iulie când, probabil, Alexandru Lăzăreanu venise acasă, în România, pentru vacanța de vară. O altă ocazie, tot atât de bine venită, întrucât întregea efortul său, avea să fie invitația pe care Uniunea Compozitorilor o adresa în mod direct marelui muzician român, aceea de a participa la ”Săptămâna muzicii românești”. La pachet cu aceasta mai era încă o propunere care venea tot din partea confraților de breaslă ai Maestrului: sărbătorirea – cu mare fast – a nașterii sale. În acel an, 1951, George Enescu împlinea 70 de ani. În plus, cu această ocazie și donațiile făcute de Maestru și soția sa – vila de la Luminiș și Conacul de la Tescani (moștenirea de familie a prințesei) aveau să-și afle împlinirea – așa cum o gândiseră Maestrul și prințesa – de a fi Case de odihnă pentru artiști, îndeosebi muzicieni. Cu ocazia vizitei pe care urma să o facă în România Maestrul ar fi asistat la inaugurarea lor. Alexandru Lăzăreanu a fost implicat în această nouă tentativă a oficialilor de la București de a-l aduce pe George Enescu acasă. Din Raportul său trimis Serviciului Special de Informații, Tov. Serghei – personal, aflăm că pe la sfârșitul lunii august 1951, domnia sa suna din nou la ușa muzicianului român. ”Pe la sfârșitul lui august 1951 – scria el – i-am transmis lui Enescu invitația Societății Compozitorilor (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – n. ns.) de a participa la ”Săptămâna muzicii românești” (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit. p. 220) Tot atunci ex consilierul cultural i-a comunicat Maestrului tot pachetul manifestărilor preconizate de oficialii de la București. Toate astea aveau să se întâmple cu o singură condiție: Maestrul să participe. Să fie de față – fizic. Să ia loc pe podiumul de la Ateneu în fața unei săli arhipline, să audă aplauzele, apoi, să ia drumul până la Sinaia și Tescani și să taie panglica inaugurală. Cu alte cuvinte, să se întoarcă acasă, în România! Astfel, potul cel mare, avea să fie câștigat!
Dar, uneori, socoteala de acasă, nu se potrivește cu cea din târg. Cum s-au desfășurat evenimentele? A acceptat Maestrul invitația?A ”mușcat” el momeala? Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. Alexandru Lăzăreanu, Paris, 1952. ”Andrisantul” nu mai era ”Tovarășa Ana” – ci un veteran NKVD. (7) Maestrul n-a ”mușcat” momeala!
Citiți!
