George Enescu, marele muzician român în ”atelierul” său de creație din Paris.
PRIMA MOMEALĂ
Ceea ce nu reușiseră cohorte de agenți secreți, diplomați sub acoperire, prieteni de casă ai lui George Enescu, încercau acum colegii săi de breaslă – muzicienii. Ei trimiteau Maestrului….. o invitație. O scrisoare. O scrisoare oficială. O scrisoare semnată de doi înalți oficiali ai breslei: Matei Socor, președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și Mihail Andricu, vice președinte al Uniunii. Ea a fost publicată in extenso de regretatul muzicolog român, Viorel Cosma, în volumul său omagial consacrat lui George Enescu, intitulat: Concertul de adio și publicat în 2005 la Editura Fântâna lui Manole din Râmnicu Vâlcea. Și tot acolo, în același volum, în varianta franceză, și răspunsul prompt al lui George Enescu.
Scrisoarea celor doi oficiali ai Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, a fost trimisă lui George Enescu în mijlocul verii, în iulie, și nu era datată. Iulie – și atât! Aflăm astfel că în iulie 1951, staff-ul breslei era ”în toiul pregătirilor pentru ”Săptămâna muzicii românești”.
Să citim.
”Uniunea Compozitorilor din R.P.R.
Iulie 1951
Iubite Maestre
După cum, poate ați aflat ne găsim în toiul pregătirilor pentru ”Săptămâna muzicii românești” care va avea loc la București în ultima săptămână a lunii septembrie. Programul acestei săptămâni – pe care vi-l trimitem alăturat – cuprinde concerte, dezbateri publice, un concurs național și unul internațional. Sunt invitați muzicieni dintr-un mare număr de țări. Această manifestare va fi o dovadă a progreselor pe care le-a făcut muzica noastră în domeniul creației și al interpretării. De asemenea, ea va fi un prilej pentru afirmarea prieteniei între muzicienii noștri și cei din alte țări”. (Viorel Cosma, George Enescu, Concertul de adio. Studiu introductiv și antologie de texte, Editura Fântâna lui Manole, Râmnici Vâlcea, 2005, p. 12). Pentru organizatori ”Săptămâna muzicii românești” era o sărbătoare și, la această sărbătoare, îl doreau pe marele muzician român. ”La această sărbătoare – se menționa în textul trimis muzicianului român – am fi foarte bucuroși să salutăm prezența D-voastră”. Dar nu numai prezența muzicianului român și-o doreau organizatorii ci și o prestație muzicală, adică o serie de concerte susținute de marele muzician român. Desigur, dacă sănătatea domniei sale ar fi fost OK și i-ar fi permis. ”Iar în cazul când sănătatea vă va permite – se menționa mai departe în text – sperăm că veți fi de acord să dați câteva concerte. ”Săptămâna muzicii românești” ar căpăta astfel, o strălucire și mai mare”. (ibidem, Viorel Cosma, op. cit. p. 12.) Astfel, prima momeală – invitația de a participa la ”Săptămâna muzicii românești” și susținerea unor concerte – fusese aruncată.
A DOUA MOMEALĂ
Dar, nefiind siguri că această invitație ar fi constituit un punct de atracție suficient de puternic pentru a-l convinge pe George Enescu să vină acasă, în România, autorii Scrisorii i-au aruncat muzicianului român încă o momeală: perspectiva unei vacanțe în România. Brusc, cei doi autori, Matei Socor și Mihail Andricu, au devenit interesați de proiectele Maestrului pentru vară. În consecință, după ce prezentaseră, destul de sumar, pregătirile care erau în curs pentru ”Săptămâna muzicii românești”, netam-nesam, cei doi semnatari aruncau Maestrului o întrebare privind proiectele sale din vara aceea. O întrebare directă, fără ocolișuri: ”Ce proiecte aveți pentru vara aceasta? N-ați vrea să veniți, împreună cu Doamna, încă de pe acum, să vă odihniți în vila D-voastră de la Cumpătu(l), sau în altă parte în țară”? (ibid. Viorel Cosma, op. cit. p. 12) Adică… acum, în iulie, în plină vară, când e vremea vacanțelor, înainte de zilele dense ale ”Săptămânii muzicii” care avea să se țină abia la sfârșitul lunii septembrie, peste câteva săptămâni, adică în toamnă! Hm., hm., hm., Erau sinceri organizatorii? Poate! ”Noi am dori-o și am face totul ca șederea să vă fie foarte agreabilă”. (subl. ns.) Prevăzători nevoie mare, autorii scrisorii, aveau în vedere și alte impedimente care ar fi putut sta în calea acestei inițiative: vizele, drumul de la Paris la București, preferințele Maestrului pentru mijloacele de transport: trenul sau avionul? Grijulii, din cale afară, ei se gândeau la toate acele alergături care umbresc bucuria unei călătorii, a unei evadări din cotidian: formalitățile de călătorie! O și spuneau: ”În ce privește formalitățile de călătorie – se preciza în finalul scrisorii trimisă muzicianului român – se înțelege că vom asigura tot ce e necesar, inclusiv viza de intrare și ieșire din țară”. (subl. ns.) Nu întâmplător fusese menționată chestiunea vizelor. Nu atât a celor de intrare cât, mai ales, a celor de ieșire din România. Căci, din Rapoartele trimise de Alexandru Lăzăreanu în urma vizitelor și dialogurilor purtate până atunci cu George Enescu și Doamna sa, erau cunoscute reticențele cuplului enescian privind perspectiva unei vizite în România. Prințesa își exprimase adesea unele îndoieli privind corectitudinea autorităților române de a acorda cuplului enescian viza de ieșire din țară – dacă acesta ar fi venit în România. Abordând acest subiect într-o întâlnire cu Alexandru Lăzăreanu (vezi episodul nostru nr. 5 din acest miniserial) distinsa doamnă se întreba dacă, venind în țară, domnia sa și Maestrul ar mai fi putut pleca, dacă nu ar fi fost ținuți în România sub fel și fel de pretexte. Astfel, pentru a înlătura această suspiciune semnatarii scrisorii, Matei Socor și Mihail Andricu, își asumau răspunderea asigurării vizelor de ieșire din țară a cuplului enescian! Scrisoarea trimisă Maestrului de cei doi lideri ai breslei muzicienilor români, Matei Socor și Mihail Andricu, părea fără cusur. Un Ocean de promisiuni! Un Ocean de temenele, doar, doar Maestrul și Doamna sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, se vor lăsa ademeniți, își vor face valizele și vor spune ”pa” ”Orașului lumină”, Parisului și Franței pe care muzicianul român o considera ca fiind a doua sa patrie!
MAESTRUL N-A ”MUȘCAT”
Dar Maestrul n-a mușcat momeala! El nu și-a făcut valizele și n-a alergat la gară să ia trenul spre București – căci avea fobia zborului cu avionul – și a răspuns semnatarilor scrisorii politicos, scurt și cu argumente imbatabile. Și – nota bene – a răspuns celor doi, în mod separat, întrucât, pe scara valorilor creației muzicale românești, dar și a sentimentelor și aprecierilor sale, cei doi se aflau pe poziții diferite. Mihail Andricu, era un compozitor de prestigiu, deținător al premiului de creație ”George Enescu”, primit în anii 1923 și 1924, al premiului ”Robert Cremer“, acordat de Academia Română. Era fondator și membru de frunte al Societății Compozitorilor Români. Era un compozitor cu o operă componistică remarcabilă care-l așeza printre cei mai importanți muzicieni ai României contemporane. Avea o activitate concertistică prestigioasă și era autorul unor studii și analize pertinente în reviste cu profil dedicat din România și din Franța. În plus, era un bun și vechi prieten al său căzut, acum, în capcana proletcultismului, intrat, din motive obscure, pe orbita politicii Partidului Comunist Român. În schimb, pentru domnia sa, Matei Socor era oficialul, politrucul, muzicianul care-și abandonase vocația și se lăsase robit de imperativele politice ale momentului. Matei Socor, era acum – așa cum menționase el însuși în autobiografiile sale – soldatul credincios al partidului.
ȘTIA CE SE ÎNTÂMPLA ACASĂ – ÎN ROMÂNIA
Deși nu se mai aflase în România, în mod fizic, George Enescu nu se rupsese de Țara sa! El era la curent cu ceea ce se întâmpla pe scena politică românească, în viața de zi cu zi a românilor și, în acest context, cu ceea ce se întâmpla în viața confraților săi, în breasla muzicienilor români. Astfel, George Enescu știa că Matei Socor era artizanul acelor evenimente care ancoraseră breasla muzicienilor din România la strategia politică a Partidului Comunist Român, că sub oblăduirea sa, la Conferința pe țară a compozitorilor și muzicologilor din România (21-22 octombrie 1949), fusese adoptat un nou Statut care – prin prevederile sale – subjugau creația muzicală românească proletcultismului și prosovietismului. Marele muzician român știa că dezideratele politice, interesele ”partidului” și nu libertatea de creație, valoarea artistică, dominau acum creația muzicală românească. El știa că breasla muzicienilor români intrase într-o etapă traversată de suspiciuni și epurări bazate pe criterii politice. Politica – și nu arta – era acum dominanta activității breslei muzicienilor din România. Sub incidența acestei orientări – fundamentată pe documentele programatice adoptate în plenul Conferinței muzicienilor din octombrie 1949, precum Statutul și Rezoluția – numeroși muzicieni fuseseră marginalizați, sau chiar înlăturați. Inclusiv domnia sa. Daaaaaa, de necrezut! George Enescu – unul dintre fondatorii Societății Compozitorilor Români și președintele ei de onoare până la plecarea sa definitivă din România (septembrie, 1946) – fusese înlăturat din sânul breslei muzicienilor din România cu bună știință și cu acte în regulă, în baza unor documente programatice.
MATEI SOCOR FACE TABULA RASA!
Trecuseră de atunci aproape trei ani! Trei ani, de când muzicianul român, împreună cu alți confrați ai săi – compozitori și muzicologi și interpreți, care dădeau strălucire creației muzicale românești în România și în lume – fuseseră aruncați în afara breslei. Iar această rușine, această nedreptate, fusese instrumentată de Matei Socor și acoliții săi, la indicația expresă a ”tovarășilor de la partid”. Acum, acest Matei Socor, urmând indicațiile acelorași ”tovarăși, de la partid”, făcea tabula rasa! Pasă-mi-te, el uitase că George Enescu, nu mai era membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România! Că fusese mătrășit sub incidența documentelor și hotărârilor adoptate chiar în timpul mandatului său de președinte. Sub oblăduirea sa! Și, cu o seninătate scandaloasă, îl invita la o manifestare muzicală patronată de el însuși: ”Săptămâna muzicii românești”. Îi făcea temenele. Îl invita să susțină concerte care – menționa el în scrisoarea trimisă Maestrului – ar fi dat evenimentului ”o și mai mare strălucire”, bla., bla., bla., Îi oferea o vacanță la vila Luminiș de la Sinaia, sau oriunde ar fi dorit Maestrul și Doamna sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, etc., etc., Și….cireașa de pe tort, își asuma răspunderea pentru îndeplinirea altor doleanțe ale Maestrului, inclusiv obținerea vizelor de ieșire din țară, adică întoarcerea sa la Paris, acolo unde, marele muzician român, alesese să-și petreacă restul vieții! În anul de grație 1951, după ce se instalase bine în vârful piramidei, obținând funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor din România, nu pentru că ar fi avut operă, nu pentru meritele sale în domeniul muzicii, ci pentru că obținuse încrederea ”tovarășilor de la partid” și devenise ”soldatul lor credincios, Matei Socor își întorcea fața spre marele muzician român, George Enescu. El și acoliții săi, inclusiv ”tovarășii de la partid” (căci nimic nu se făcea fără știrea lor), s-ar fi făcut luntre și punte ca George Enescu să se întoarcă acasă, în România! Dar Maestrul n-a mușcat momeala!
GEORGE ENESCU RĂSPUNDE PROMPT
La începutul lunii august 1951, George Enescu a răspuns invitației primită de la București privind participarea sa la ”Săptămâna muzicii românești”. Se afla în apartamentul său din Rue Clichy – Paris – (9-C), în locul cel mai drag domniei sale: atelierul său de creație. Un spațiu modest, fără ferestre, un spațiu strâmt în care nu aveau loc decât masa de lucru, o masă nu prea mare, lipită de perete, o masă întotdeauna plină cu manuscrise la care Maestrul lucra mereu. Tot acolo, lipit de celălalt perete, era și pianul. Iar, între cele două ”piese” scaunul său. Pentru un oaspete – nu mai era loc. Astfel, ”atelierul” de creație al marelui muzician român era ca un veritabil loc de refugiu. Scrisoarea trimisă lui Matei Socor – separat – era un răspuns prompt, politicos și concis, în stilul Maestrului. Și tot în stilul său era și formula de adresare, Dragă Domnule Socor, Maestrul sfidând formulele la modă, introduse de culturnicii și politrucii comuniști, precum ”tovarășe, tovarășă, întrucât cele de altădată, Doamnă, Domnule, erau considerate ca fiind rămășițe ale regimului burghezo-moșieresc (??????). Să citim textul scrisorii muzicianului român:
26 Rue de Clichy – Paris (9-c) / august 1951 /
”Dragă Domnule Socor
Mulțumesc pentru amabila D-voastră scrisoare. Sunt încântat să aflu proiectul Săptămânii muzicii românești (subl. aut.). Aceasta a fost dintotdeauna dorința mea, mai ales în domeniul creației muzicale (subl. aut.). Din nefericire, sănătatea mea îmi interzice orice activitate în afara celei pur mintale. Acele foarte rare ocazii când urc la pupitru sunt înconjurat de mii de precauții plictisitoare, cum ar fi zile întregi petrecute la pat, aproape fără mișcare, control sever al pulsului la fiecare sfert de oră, etc., În aceste condiții marile distanțe ce urmează a le parcurge sunt interzise. Vă rog să transmiteți dragilor mei colegi muzicieni că sunt alături de ei din toată inima și că doresc ca muzica, adevărata muzică, să fie pretutindeni onorată așa cum merită pentru înflorirea umanității.
Vă rog să credeți în sentimentele mele colegiale și devotate,
George Enescu”. (Cf. Viorel Cosma: Eseuri, exegeze și documente enesciene, Editura LIBRA, București, 2001, p. 262.)
ATÂT!
După cum este lesne de observat, George Enescu nu face nici un fel de aprecieri privind inițiativa staff-ului breslei muzicienilor români de a organiza o ”Săptămână a muzicii românești”. El nu laudă inițiativa lui Matei Socor și a echipei sale, nu comentează programul care i se trimisese, ignoră speranța organizatorilor că această manifestare ar fi o mare sărbătoare a muzicii românești și îl lasă rece temenelile acestora că participarea sa la ”Săptămâna muzicii” și, mai ales, organizarea unor concerte sub conducerea domnieie sale ar da acestei manifestări o ”strălucire și mai mare”! Cât despre ofertele făcute de cei doi semnatari, Matei Socor și Mihail Andricu, privind perspectiva unei vacanțe de vară prelungite, până la finele lui septembrie, Maestrul nici măcar nu se obosește s-o ia în seamă și să mulțumească pentru ea. El își amintește, însă, că și domnia sa își dorise o săptămână a creației muzicale românești, dorință care – din varii motive – nu se realizase. Dar, în modestia sa proverbială, Maestrul nu amintea faptul că dacă nu se realizase o ”săptămână a creației muzicale românești”, se realizase – din inițiativa sa și cu finanțarea sa – un Concurs al creației muzicale românești, un Concurs care-i purtase numele, un Concurs pe care regimul politic de la București îl desființase în 1946, ca răspuns al deciziei muzicianului român de a spune ”pa” României comuniste. Acum, deși se afla departe de România, dar nu rupt de evenimentele care aveau loc, de schimbările sociale și politice, de urmările lor care aveau o singură direcție, Răsăritul, Moscova, pentru muzicianul român era limpede că această ”Săptămână a muzicii românești” nu avea să fie decât un prilej de paradă proletcultistă – și nu un prilej de promovare a valorilor autentice ale creației muzicale românești.
Și așa a fost! Cine urmărește modul cum s-a desfășurat ”Săptămâna muzicii românești” care a avut loc la București, în zilele de 22-30 septembrie 1951, află că acest eveniment nu a fost altceva decât o manifestare închinată valorilor Răsăritului, proletcultismului și prosovietismului. Întrucât programul ei fusese întocmit de însuși Matei Socor și acoliții săi cu mult înainte de data trimiterii scrisorii către George Enescu, invitarea marelui muzician român la manifestările ”Săptămânii muzicii românești” nu era altceva decât o imensă perfidie, o manevră, o capcană – încă una – pentru a-l convinge pe George Enescu să vină acasă, în România! Dar, cum am arătat deja, ”inițiativa” oficialilor de la București, îmbrăcată în ”haina” unei invitații la o manifestare muzicală, n-a avut succes. George Enescu – ”n-a mușcat” momeala! A evitat cu eleganță – capcana!
Cu siguranță oficialii comuniști și colaboratorii lor de la Uniunea Compozitorilor, care se făcuseră ”luntre și punte” pentru punerea în mișcare a unui set de promisiuni, vor fi înghițit greu broscoiul acestui refuz. Ce a urmat? A ieșit George Enescu din vizorul Serviciilor secrete românești? Au abandonat ei planul de a-l aduce pe marele muzician român acasă, în România, România comunistă? Rămâneau ei la strategia lor de până atunci – aceea de a face vizite Maestrului, de a-l invita la ceai, de a-l asculta, de a-i testa opiniile politice? Sau vor încerca alte metode care să le permită să facă din el, dacă nu un instrument activ, măcar unul de vitrină, neutru? Coincidență sau nu, aceasta a fost și ideea lui Alexandru Lăzăreanu, diplomatul (sub acoperire), însărcinatul cu afaceri ad-interim, în atribuțiile căruia intra și ”afacerea” Enescu. El știa foarte bine care era..situația ”din teren”, că marele muzician român nu putea fi convins să se întoarcă acasă, în România, că nu putea fi convins să laude ”realizările” regimului politic de la București. Ce era de făcut? – se va fi întrebat, ”îngrijorat”(????) diplomatul român! Dacă nu era posibil ca George Enescu să devină prietenul României comuniste, atunci, măcar să nu devină potrivnic acestei Românii? Cum? Să-l determinăm să nu fie nici cu unii nici cu alții! Adică, să fie neutru! Deeeeci – să-l neutralizăm. Și, încântat peste poate – cum ar spune nenea Iancu – că a găsit soluția, Alexandru Lăzăreanu a consemnat-o în Raportul trimis Serviciului de Informații Speciale, ”Tov. Serghei – personal”! Citiți următorul episod al miniserialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI OFENSIVA DIN UMBRĂ. RAPOARTE SECRETE. Alexandru Lăzăreanu, Paris. 1952. ”Andrisantul” nu mai era ”Tovarășa Ana” – ci un veteran NKVD! O nouă strategie: să-l neutralizăm!
CE A URMAT?
Citiți!
