LINIȘTEA S-A FĂCUT ȚĂNDĂRI
Decizia lui Mihail G. Cantacuzino privind întreruperea vacanței și plecarea imediată la Paris, a făcut țăndări liniștea de până atunci a vilegiaturiștilor români. Toată ”casa” – ne dă de înțeles Maruca în paginile Amintirilor sale – a fost pusă pe jar. Atât stăpânii – prințul Mihail Cantacuzino, Maruca, soția sa, cei doi copii, Alice și Bâzu, și de asemenea personalul de serviciu, au intrat într-o stare de neliniște, de grabă – vecină cu dezordinea. Cuferele și valizele au fost umplute ”cam alandala” – scria Maruca în Amintirile sale – căci femeile din personalul de serviciu tremurau iar bărbații erau grăbiți și voiau să termine cât mai repede treaba. ”Conacul în care se înstăpânise, deja, vidul – scrie prințesa în Amintirile sale – a fost dat în primire cu inventarul tot în bună orânduială proprietăresei”. (Maria Cantacuzino-Enescu,Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Paul Editions, București, 2022, p. 212.) Aceasta, l-a primit ”cu lacrimi în ochi”, nu pentru că se despărțea de vilegiaturiștii români ci pentru că pierdea veniturile din acel sezon estival. Căci, cu siguranță, din cauza războiului, în acea vară, nimeni nu avea să mai bată la porțile Conacului său. Conștientă de pierderea care avea să urmeze, stăpâna Conacului normand s-a gândit să-și scoată pârleala, întocmind o notă de plată exagerată. Și, ca să dea o notă duioasă momentului – a și plâns! ”Ca o normandă” ce se respectă – scria prințesa în Amintirile sale – și-a însoțit lacrimile cu o notă de plată piperată”. Neiertătoare și cu ironie subtilă, Maruca notează: ”Profitând de momentul critic, cu aerul ei de femeie cumsecade, ne-a prezentat o notă astronomică”. Faptul a stârnit uimirea și mânia lui Mihail Cantacuzino. Dar, ca un veritabil aristocrat, a tăcut și a plătit fără să crâcnească. ”Mihai – scrie Maruca – a plătit-o fără să discute, aruncându-i, totuși, o privire de a făcut-o (pe proprietăreasă – n. ns.) să-și piardă îndrăzneala”. (ibidem. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 212.)
CUM A AFLAT MAESTRUL?
Cu aceiași acribie descrie Maruca și felul cum George Enescu aflase că ”familia” își întrerupea vacanța pe coasta normandă, în acel vechi și liniștit Conac din Bois-de-Cise și că urma să plece la Paris, și de acolo, acasă în România. Vestea plecării – scrie Maruca în Amintiri – i-o dăduse unul dintre oamenii din personalul de serviciu al familiei adus de acasă din România, supusul Ghiță, valetul distinsei doamne. Cum am spus, în pofida unei agende muzicale extrem de încărcate, George Enescu vizita des familia Cantacuzino. Căci, la Conacul vechi de la Bois-de-Cise, aveau loc nu numai serate muzicale – pe care muzicianul le susținea, fie la vioară, fie la pian – ci și întâlnirile sale cu frumoasa și tulburătoarea prințesă. El era – avea să scrie Maruca în Amintirile sale – o prezență obișnuită, fiind perceput ca unul ”de-ai casei”. (subl. ns.) George Enescu ”venea adesea la noi” – preciza ea. Astfel, muzicianul român va fi fost la curent cu evenimentele din familie și, desigur și cu deciziile importante ale șefului ei, Dl. Mihail G. Cantacuzino. Iar decizia plecării acasă, în România, impusă de evenimentele politice și militare, de război, nu a rămas străină muzicianului român. Cel care-i adusese la cunoștință această veste a fost Ghiță, valetul prințesei. Trimis, poate, de Maruca, sau din proprie inițiativă, Ghiță comunicase lui George Enescu faptul că la Conacul de la Bois-de-Cise se făceau valizele și că ”toți” plecau repede. Rememorând momentul distinsa prințesă povestește în Amintiri că, aflând această veste, George Enescu l-ar fi îmbrățișat pe ”mesager”, fapt care, se pare, nu va fi fost pe gustul distinsei doamne! Hm., hm, hm., – va fi gândit prințesa în sinea sa – auzi, Maestrul să îmbrățișeze un…. valet! Chiar dacă acel valet era omul său de încredere, supusul Ghiță, cum îl numea ea în pagina Amintirilor sale. Relatând evenimentul peste ani, distinsa doamnă scria cu o ironie ascunsă: ”Și acum – scrie ea – îi mai place (lui George Enescu – n. ns.) să povestească cum era să sară de gâtul lui Ghiță, (valetul meu), în dimineața în care acesta a venit să-l anunțe că ne întoarcem (la Paris – n. ns.) de la Bois-de-Cise”. De atunci – scrie Maruca – pentru supusul Ghiță, marele artist ”are o afecțiune și o atenție deosebite”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 213-214)
ÎN GOANĂ – SPRE PARIS
Astfel, în grabă mare, bagajele numeroase au fost adunate și înghesuite în valize, puse ”alandala” – cum observa prințesa – și, de acolo, în automobilul cu care familia avea să plece la Paris. În mașina Hotchkiss, Pierre, șoferul francez, a cărat ”toată casa”, toate bagajele și la asfințitul soarelui, familia lui Mihail G. Cantacuzino pornea spre Paris. Era – își amintește Maruca – un ”asfințit pașnic, de vară, în roz și auriu” care – ce paradox – ”întărea impresia de amenințare” pe care cei îmbarcați în automobil – copii, Doda (dădaca lor) Mihail Cantacuzino și soția sa, Maruca – o simțiseră în urma acelei plecări grăbite, neobișnuite. Deși ”supraîncărcată de bagaje” mașina Hotchkiss, ”trăgea înainte, condusă cu îndemânare de Pierre, mut – un mort deja – la volan”. Maruca descrie cu amănunte cum se alcătuise – în grabă – ”echipajul” ce pleca la drum. ”Pe bancheta din față – scrie ea – Alice și Baby (cei doi copii ai distinsei perechi aristocratice române – n. ns.) strânși unul în altul, conștienți – deși atât de mici (Alice, născută în 18 septembrie 1899 avea 15 ani, iar Baby – Constantin – Bâzu, născut în 11 noiembrie 1905, avea 9 ani – n. ns.) – de ceasul grav, își împărtășeau pe șoptite impresiile, sub privirea vigilentă a Dodei (dădaca lor – n. ns.). Erau – considera prințesa – impresii care îi vor marca pe viață și pe care erau deciși să nu le uite, promițându-și încă de pe atunci, în acele condiții neobișnuite – să nu le lase să se șteargă și să le…”transmită mai târziu copiilor și nepoților”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 212) În întunericul dens al unei nopți ”fără lună și fără stele”, vilegiaturiștii români din Conacul de la Bois-de-Cise, alergau spre Paris. ”Fugeam alături de Mihai, îngrijorat, tăcut și el, luptând să găsească o soluție tuturor problemelor care se puneau pentru noi: niște străini, într-o țară în război (subl. ns.), neștiind încă, exact, de care parte se va înclina balanța politicii românești”. (ibidem. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 212) În Franța, era prima noapte de război.
Cum au călătorit membrii familiei distinsului aristocrat român, din satul liniștit de pe coasta normandă până în ”orașul lumină”, Parisul iubit, de atâtea ori vizitat, locul preferat pentru vacanțe, studii și afaceri? Cum au găsit ei ”orașul lumină” – după prima noapte de război? Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI GELOZIILE PRINȚESEI. (1914) (4) Dimineața în zori – la Paris. Citiți!
