GÂNDURI, GÂNDURI
Sejurul silit al ”familiei” Cantacuzino în elegantul apartament al Hotelului din strada Chalgrin a durat mai bine de o lună de zile. Din 4 august – când a fost sosirea la Paris de la Conacul de pe coasta normandă a Franței – și până în 12 septembrie, când a avut loc, la Marsilia, îmbarcarea pe marele vas de croazieră Armand Behic. Au fost, desigur, zile grele, încărcate de spaimele produse de evoluția războiului, de insuccesele repetate al lui Mihail G. Cantacuzino în obținerea unor soluții rapide și sigure – pe mare sau pe uscat – pentru întoarcerea acasă, în România. În curgerea acestor zile, serile cu muzică susținute de George Enescu, au fost, așa cum de altfel distinsa prințesă nota, singurele prilejuri ca ”familia” să mai uite de grijile și spaimele provocate de război. Evenimentele care se petreceau, starea de război care cuprinsese Europa, stârneau distinsei prințese gânduri amare și critici aspre la adresa liderilor militari și politici care nu știuseră să găsească, prin dialog și compromisuri (ca până atunci), soluții pașnice, recurgând la soluțiile – întotdeauna nefaste – ale războiului. ”Coasa blestemată – scria Maruca cu amărăciune în Amintiri – n-ar fi avut ce face, nici moartea ce recolta, dacă în Germania ar fi dictat marii oameni, creatorii de frumos, binefăcători ai omenirii, și nu Wilhelm al II-lea. Grâul, mierea, cerealele – mană binecuvântată – ar fi curs din abundență în locul sângelui; și în locul tunului ar fi răsunat cântecul vieții – din opere nemuritoare”. (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Paul Editions, București, 2022, p. 213) Aceste gânduri – izvorâte, poate, în acele zile și nopți petrecute în apartamentul din Hotelul de pe strada Chalgrin din Paris – constituiau un superb mesaj pacifist pe care distinsa prințesă îl formula la vreme de război.
PREZENTUL ERA NESIGUR! DAR VIITORUL?
În curând, distinsa prințesă moldavă avea să-și ia rămas bun de la Franța. Iar acest ”rămas bun” avea să dureze câțiva ani, datorită războiului care începuse, și care, cu o viteză năucitoare, cuprinsese aproape toate statele europene. Iar, prin intrarea în luptă a unor state ne-europene, precum Statele Unite ale Americii și Japonia, el avea să capete o dimensiune mondială. Dar acum, războiul era abia la început. Cine ar fi putut să prevadă cât avea să dureze? În 1914, când Maruca se afla la Paris, România – nu intrase, încă, în război. Dar cu siguranță ea nu avea să rămână în afara lui. Timpul care se anunța era nesigur. Dar viitorul? Înțeleaptă, sceptică și ușor cinică, distinsa doamnă se va fi întrebat: dacă viitorul era nesigur și sumbru, n-ar fi fost mai bine să privească mai aproape la prezentul în care se afla? Ce-i oferea distinsei prințese acest prezent? Iată, era această posibilitate (aproape nesperată) de a fi pe puntea unui mare vas maritim de croazieră. După zilele lungi petrecute în Parisul marcat de război, în apartamentul acelui hotel din strada Chalgrin, acest fapt putea fi un motiv de bucurie. Spre mulțumirea sa, constatase că, în această perioadă tulbure, tensionată, soțul său, prințul Mihail Cantacuzino, se dovedise energic și tenace pentru obținerea unei soluții care să le asigure întoarcerea acasă, în condiții convenabile, plăcute și, mai ales, sigure. El se dovedise deosebit de flexibil și inteligent pentru a obține colaborarea acelui domn, Andre Benac, influentul personaj francez – finanțist și om de afaceri – care devenise un ”om cheie” pentru asigurarea plecării lor spre România. Biletele obținute prin intermediul Dl-ui Andre Benac pentru îmbarcarea lor pe marele vas de croazieră francez, îi salvau de riscurile războiului, le asigurau liniștea pe care o visau: liniștea de acasă. Daaaar, distinsa doamnă mai avea un motiv să fie mulțumită. Ea avea să cunoască paradoxul fericirii!
PARADOXUL FERICIRII
Pe acel vas – avea să fie și iubitul său, muzicianul român, George Enescu. Astfel, prin intermediul domnului Andre Benac, și tânărul muzician român era pus la adăpost de urgia războiului, și plasat într-un respiro larg, care-i permitea distinsei prințese să-l aibă în preajmă, să-l privească, să se bucure și să se mire, că iată, datorită unor împrejurări nefericite – declanșarea războiului în Europa, intrarea Franței în război – ea avea prilejul să afle paradoxul fericirii. Căci ce altceva ar fi putut să fie prilejul de a fi aproape, foarte aproape, zile și nopți, de iubitul său? Hm., hm., hm., Ce stranie era – pentru distinsa prințesă – calea pe care ajunsese să obțină această fericire! Poate, de aceea dorea să trăiască această fericire, plenar, cu toată ființa sa. Cu mintea și sufletul! Mai ales cu mintea! Căci ”mintea” distinsei prințese, imaginația sa, capacitatea sa de ”trăire” spirituală, în vis, erau nemărginite! Cum a decurs voiajul prințesei pe vasul Armand-Behic? S-a lăsat prințesa vrăjită de farmecul Mării, al nopților înstelate și, mai ales, de faptul că ACOLO, se afla și iubitul său – de taină – George Enescu? A avut prințesa un voiaj senin? Fără griji și gânduri amare? Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI GELOZIILE PRINȚESEI. (1914) (7) Iubirea – ca o taină!
