MOMEALA
Ideea înființării unui MUZEU ENESCU în România fusese discutată de muzicianul român în februarie 1954 când primise la el acasă – la masă – pe Ion Drînceanu, Ambasadorul României la Paris. Să precizăm că organizarea unui Muzeu închinat memoriei marelui muzician român fusese agreată, ”în principiu”, și de către Ministerul Afacerilor Externe. Și, lucru surprinzător, ea începuse să fie pusă în practică. Prima valiză cu documente destinate viitorului Muzeu – manuscrise, fotografii, cupuri de ziare cu articole și cronici despre activitatea sa artistică, obiecte personale – fusese deja depusă la sediul Legației României din Paris în iunie 1954. Alte 10 valize cu documente urmau să fie aduse Legației cu același scop. Acceptul lui George Enescu privind organizarea unui Muzeu în țară era considerat de Generalul Vasile Vâlcu un mare succes. ”Aceasta – sublinia el – constituie un angajament moral foarte serios (subl. aut.) din partea lui ENESCU față de noi”. El considera că acesta era momentul ”cel mai indicat pentru a exercita o acțiune coordonată în vederea întoarcerii lui ENESCU în țară”. (vezi pe larg: Referat semnat de general-maior Vasile Vâlcu, șeful Direcției I, privind propuneri pentru aducerea lui George Enescu în țară, în: Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat? Editura Casa Radio, București, 2011, p. 234).
EMIGRAȚIA REACȚIONARĂ – NU DORMEA!
Dar, ce să vezi! Această ”acțiune coordonată” pe care Generalul-maior Vasile Vâlcu o preconiza, n-a avut loc! Un nou eșec pentru Generalul-maior de la București și pentru ”elementele” de care dispunea la Paris – recte, informatorii săi din ”anturajul” marelui muzician. Cu ”mânie proletară”, Generalul-maior analiza lucrurile, încerca să descifreze cauzele. O serie de fapte avuseseră loc și lucraseră împotriva planurilor Generalului și ale acoliților săi – informatorii și agenții săi (acoperiți) ce mișunau prin birourile Rezidenței din Paris. Lucraseră – menționa cu năduf generalul – ”în defavoarea noastră”. (subl. ns.) Căci, pasă-mi-te, ”emigrația reacționară” nu dormea! Ea aflase de vizita de curtoazie a Ministrului României la Paris, Ion Drînceanu, la locuința muzicianului român. Ea aflase de scrisorile îmbietoare – pline de promisiuni – primite de George Enescu din țară de la Dr. Petru Groza, Mihail Jora, Mihail Andricu. ”Emigrația reacționară” aflase și faptul că muzicianul discutase cu Ambasadorul României la Paris despre înființarea, la București, a unui Muzeu închinat vieții și operei sale. În cercurile ”emigrației reacționare” se mai știa că prima valiză cu materiale muzeistice – manuscrise, fotografii, documente, obiecte personale – fusese, deja, trimisă Legației române din Paris, pentru a fi dusă ”acasă”, la București. ”O primă valiză cu astfel de obiecte – menționa Generalul în Raportul său – a fost adusă de BEDIȚEANU la Legația noastră în ziua de 21 iunie 1954 pentru a fi trimise în țară. Alte 10 valize vor urma”. (ibid. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 234) Toate acestea – pe care Generalul le considera ca fiind acțiuni de succes, întrucât puteau fi considerate ca semne sigure ale unei reîntoarceri în țară a marelui muzician român – iritaseră ”emigrația reacționară” care nu agrea deloc – dar deloc – ideea vreunui compromis, a unei apropieri a lui George Enescu față de liderii comuniști de la București. ”Emigrația reacționară” dezavua compromisul enescian – dacă acesta s-ar fi produs în mod real. În consecință – nota Generalul-maior în Referatul său ”strict secret” – ”emigrația reacționară” ”a început imediat presiuni și amenințări contra lui ENESCU” (ibid. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 234). Și Generalul nu ezita să ofere exemple care i se păreau convingătoare. ”În revista reacțiunii române din Paris, anume BIRE, s-a publicat știrea plecării lui ENESCU în țară. Unii conducători ai emigrației – nota oțărât Generalul-maior Vasile Vâlcu – au încercat să obțină din nou declarații ale lui ENESCU contra noastră”. Ce era de făcut?
DAȚI-NE NOUĂ PÂINEA ȘI CUȚITUL!
În Referatul ”strict secret” erau relevate și alte ”întâmplări” care puneau pe jar aparatnicii Serviciilor secrete de la București întrucât ele relevau eșecul. Surprinzător, Generalul-maior Vasile Vâlcu admitea eșecul și căuta cauzele lui. ”Toate aceste fapte – scria el – arată că necoordonarea acțiunii de influență pe lângă ENESCU poate duce repede la eșuarea definitivă a încercărilor noastre de readucere în țară a lui ENESCU”. (subl. ns.) Era acesta un eșec definitiv? De netrecut? Nuuuuuu! Peste poate – își va fi spus obedientul General-maior de la București! Și, dârz și cu speranța că ”metodele” sale și ale subordonaților săi – ale ”elementelor” de care dispunea – vor avea succes, el considera că – totuși – ”în momentul de față”, acțiunea de readucere în țară a lui George Enescu avea ”cele mai mari șanse de reușită”. (subl. ns.) Era – după opinia sa – un moment ce nu trebuia pierdut. Dar, succesul depindea doar de un singur lucru: întreaga acțiune trebuia lăsată în mâinile Securității. Generalul-maior Vasile Vâlcu preciza ferm și cu convingere: ”Coordonarea acestei acțiuni poate și trebuie făcută doar de Serviciul nostru” (subl. ns.) (ibid. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 234) Prin urmare….dați-ne nouă libertatea să acționăm așa cum trebuie. Cu alte cuvinte, dați-ne nouă ”pâinea și cuțitul”!
PLANUL GENERALULUI
Această solicitare nu era o vorbă în vânt. Ea se baza pe un plan de măsuri foarte bine gândit: succint și operațional. În această privință Generalul-maior Vasile Vâlcu știa ce era de făcut dacă el și subordonații săi, inclusiv informatorii ce mișunau în jurul marelui muzician român, ar fi avut ”pâinea și cuțitul”. Adică ”mână liberă”! ”Scrofulos la datorie” – cum ar fi spus nenea Iancu – domnia sa întocmise, deja, un ”plan de măsuri” pe care-l prezenta mai marelui său, Alexandru Drăghici, Ministrul Afacerilor Interne. Să citim.
”1. Utilizarea agenturii de influență pe lângă ENESCU, compusă din BEDIȚEANU, LUCIA ȘI LAVRIL(L)IERE, fiecare având atribuții în raport cu natura relațiilor și influența pe care o are pe lângă ENESCU.
2. Coordonarea luărilor de contact pe linie oficială prin tov. Drînceanu și Consilierul Legației noastre, tov. BĂLĂNICĂ S., (alt diplomat român ce lucra sub acoperire – n. ns.) care urmează a interveni în formele și momentul indicat de noi.
3. Influențarea lui ENESCU prin folosirea legăturilor lui din țară – avocatul DRĂGHICI, omul de încredere a(l) lui ENESCU și compozitorii JORA și ANDRICU care, de asemenea se bucură de încrederea sa”. (ibid. Referat., în: Ladislau Csendes, op. cit. p. 234)
COMPROMISUL
Generalul-maior Vasile Vâlcu preciza că folosirea prietenilor din țară ai lui George Enescu, precum Romeo Drăghici, Mihail Jora și Mihail Andricu, se va face ”dând curs dorinței lui ENESCU ca aceștia să facă parte din Comitetul de organizare a ”Muzeului ENESCU”. În acest punct, Generalul era nevoit ca, pentru succesul acțiunii la care trudeau, el și aparatnicii săi, ”elementele” înfipte în ”anturajul” de la Paris al muzicianului român, să facă un compromis. Să accepte dorința muzicianului de a avea un dialog direct, de a fi ”face-to-face” cu prietenii săi, Mihail Jora și Mihail Andricu. Să precizăm că George Enescu dorea ca acest dialog să aibă loc la Paris, ceea ce însemna o vizită a acestora în Franța. Acceptând această solicitare a muzicianului român, oficialii de la București erau nevoiți să acorde celor doi muzicieni, Mihail Jora și Mihail Andricu, vize de ieșire din țară. Ori, o asemenea decizie – acordarea vizelor pentru cei doi – era, din punctul lor de vedere, plină de riscuri. Dacă aceștia nu s-ar mai fi întors în România? Căci amândoi aveau în Franța, puncte de sprijin solide. Mihail Jora pe cumnatul său, Grigore Gafencu, unul dintre cei mai importanți diplomați români din perioada interbelică, Ministrul Afacerilor Externe al României, (1938-1940) Ambasadorul României la Moscova în ultimul an de pace (1940-1941) și una dintre personalitățile marcante ale exilului românesc postbelic, al ”emigrației reacționare” care-i sătea în gât Generalului-maior Vasile Vâlcu. Nici celălalt component al echipei dorite de George Enescu pentru un dialog privind viitorul Muzeu Enescu de la București, nu prezenta, din punctul de vedere al Generalului-maior Vasile Vâlcu, garanții. În pofida restricțiilor impuse de regimul comunist de la București, Mihail Andricu, avea – încă – legături cu elitele intelectuale muzicale din Franța, cu reviste de specialitate de mare prestigiu și cu diplomați francezi care activau la Ambasada Franței de la București. Astfel – va fi gândit Generalul – în cazul că ar fi dorit să spună ”pa” României, cei doi, aveau puncte serioase de sprijin în Franța! În consecință, fiind conștient de aceste riscuri, nu-și asuma o asemenea obligație. Nu pleda pentru ea.
O COMISIE, O COMISIE
El găsea însă o altă cale care nu-l obliga la nimic! O soluție menită să ”arunce praf în ochi”. O soluție menită să dea speranțe, să arate că, iată, exista bunăvoință și sprijin, că, în fine, lucrurile porniseră pe făgașul dorit de George Enescu, bla., bla., bla., Această propunere pe care o avansa era înființarea – la București – a unui Comitet de organizare a Muzeului ENESCU. Generalul era convins că ”simpla începere a formelor de constituire a Comitetului de organizare a Muzeului” avea să aibă un impact decisiv asupra muzicianului român. Acest început – visa naiv Generalul-maior – ar fi avut un efect pozitiv: angajarea”într-o măsură și mai mare” a lui George Enescu ”față de noi”. (subl. ns.) El considera că lansarea acțiunii de organizare a Comitetului – doar atât, lansarea nu și finalizarea, care putea fi temporizată la nesfârșit – ar fi avut o semnificație deosebită, fiind egală cu ”pasul” pe care muzicianul îl făcuse prin trimiterea la Legația României de la Paris a acelei valize cu documente destinate Muzeului. Pentru Generalul-maior Vasile Vâlcu această momeală era precum paiul de care se agață înecatul pentru a se salva. Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI READUCEREA SA ACASĂ. RAPOARTE SECRETE. București, 3 iulie, 1954. Raportul Generalului-maior Vasile Vâlcu. (6) Ultima încercare! Citiți!
