NADA
În concepția, – am zice… disperarea – Generalului-maior Vasile Vâlcu, viitorul Muzeu George Enescu era nada – momeala – pe care Serviciile secrete, oficialii comuniști de la București, o aruncau marelui muzician român. Pentru ei, Muzeul ENESCU era, să spunem clar, o ultimă încercare, căci bilanțul nu era prea încurajator. Activitatea de influențare desfășurată de ”elementele” de care Serviciile secrete de la București dispuneau la Paris și București (BEDIȚEANU, LUCIA, LAVRILLIER și DRĂGHICI) nu dăduse rezultate. Scrisorile – pe cât de politicoase, pe atât de mincinoase – trimise de Dr. Petru Groza, nu-l impresionaseră pe George Enescu. Iar cele trimise de Mihail Jora și Mihail Andricu, tandre, prietenoase, cu îndemnuri grijulii și cu sugestii că aici, ”acasă”, în România, printre prieteni, i-ar fi fost infinit mai bine, decât acolo, la Paris, printre străini, etc., etc., îl emoționaseră, desigur, pe marele muzician, dar nu-l clintiseră din hotărârea sa de a rămâne, în continuare, departe de România. De România comunistă. Vizita lui Ion Drînceanu, Ambasadorul României la Paris, în februarie 1954, nu avusese impactul dorit de oficialii români, de Serviciile de securitate de la București. Invitația ”la masă” adresată de muzician diplomatului român era o chestiune formală, de curtoazie, obișnuită în lumea elitelor intelectuale de oriunde, nu numai de la Paris. Ea nu schimbase ”ecuația” problemei, nu avusese impactul dorit, muzicianul păstrându-și în continuare atitudinea rezervată față de ”avansurile” oficialilor de la București. Eșecul – era evident.
ULTIMA MOMEALĂ
Acum, Generalul-maior Vasile Vâlcu arunca în lupta sa pentru readucerea lui George Enescu ”acasă”, în România, ultimul obiectiv. Ultima momeală – am spune – implicarea directă a muzicianului în organizarea unui Muzeu, a unui locaș, care să fie – peste timp – păstrătorul memoriei sale, instrumentul concret de implementare în conștiința românilor, în memoria colectivă, a moștenirii sale artistice, a dimensiunii personalității sale, a locului său în cultura română, în istoria muzicii românești și universale contemporane. Perspectiva clădirii memoriei în timp, aceasta este coarda cea mai sensibilă a oricărui artist. Punctul său vulnerabil! Aceasta era ”rana” pe care trebuia pus…degetul! Generalul-maior Vasile Vâlcu și, poate și ”elementele” de care dispunea, intuise existența acestui punct vulnerabil, îl pipăise și, cu cinismul determinat de funcția pe care o deținea, făcuse din această ”coardă” sensibilă, din acest ”punct vulnerabil”, instrumentul pentru atingerea obiectivului său: readucerea în țară, ”acasă”, în România, a marelui muzician român. Îndeplinirea acestui obiectiv ar fi avut – preciza foarte apăsat Generalul-maior în Raportul său ”strict secret” – un mare impact politic, ar fi fost pentru ”emigrația reacționară din toate țările și, mai ales, din Franța, o lovitură puternică și demoralizantă”. (subl. ns.). Iar pentru ”Colonia democrată română” din Franța ar fi fost un mare succes care – credea Generalul-maior – i-ar fi adus o mare creștere de prestigiu și de influență”. (subl. ns.) (vezi: Referat semnat de general-maior Vasile Vâlcu, șeful Direcției I privind propuneri pentru aducerea lui George Enescu în țară, în: Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 232). Nu mai mic ar fi fost ecoul în Occident unde – reîntoarcerea lui George Enescu ”acasă”, în România, ar fi fost apreciată ”ca un mare succes politic, de mare răsunet” al oficialilor comuniști de la București. Ar fi fost o lovitură de imagine – cum se spune azi!
UN NOU EȘEC
Încrezător în planul său, în măsurile pe care le preconizase, Generalul-maior Vasile Vâlcu, preciza în finalul Raportului său: ”Toate aceste măsuri credem că vor reuși a-l determina (pe George Enescu – n. ns.) să se înapoieze în țară”. Pe baza datelor pe care le avea privind situația marelui muzician român – starea de sănătate, capacitatea creatoare, starea financiară, veniturile bănești (aleatorii și insuficiente) – Generalul-maior Vasile Vâlcu, nutrise gândul – cinic și aproape inuman – că acum, marele muzician român, fiind la ananghie, ar fi renunțat la atitudinea sa rezervată, la dârzenia, la încăpățânarea cu care își respectase, până atunci, decizia de a întoarce spatele puterii comuniste de la București, în fond, României comuniste, suportând toate avatarurile cu care se confrunta: vârsta – aflată pe o linie descendentă – sănătatea – marcată de evenimente grave – veniturile – și ele – tot mai mici.
Întocmit în vara anului 1954, ”planul” Generalului-maior Vasile Vâlcu va cunoaște – și de data aceasta – eșecul. Era un eșec pe care-l cunoscuseră și alte planuri. Cu toate acestea, Raportul Generalului se bucurase de interesul șefului său, Alexandru Drăghici, Ministrul Afacerilor Interne al României care, în colțul din stânga al primei pagini scrisese scurt: ”se aprobă”. Citind această apostilă ne întrebăm: ar fi putut Ministrul să aibă o altă opinie? O altă opțiune? Ar fi putut să pună în balanță eșecurile de până atunci care, fir-ar să fie, erau mai multe decât succesele? Ar fi putut să scoată ”abacul” și să separe bilele albe (succesele) de cele negre (eșecurile), să adune și să spună – lucid și ferm – ajunge! Gata! Încetați orice acțiune de urmărire, de influențare! Ar fi putut? Nu! Cu certitudine!
De ce?
MAI BINE O MINCIUNĂ DULCE – DECÂT UN ADEVĂR AMAR
Pentru Ministrul Alexandru Drăghici, ca și pentru ceilalți lideri comuniști aflați la guvernarea României, plecarea lui George Enescu din țară – ca și a altor mari personalități ale culturii române – era una din fețele reale ale racilelor pe care le purta în burta sa imensă și pestilențială, regimul comunist. Dar acest adevăr era pentru domnia sa, ca și pentru alți lideri, culturnici și politruci comuniști – precum un broscoi grețos. Nu putea fi înghițit. Mai bine o minciună dulce – căci minciuna era, întotdeauna…dulce – decât un adevăr amar, decât un broscoi grețos! Acceptând ”planul de măsuri” al Generalului-maior Vasile Vâlcu, ministrul român accepta în continuare minciuna – în locul adevărului! Căci acel adevăr ar fi însemnat recunoașterea eșecului, ceea ce, cu siguranță, ar fi clătinat fotoliul de ministru în care se cuibărise cu sentimentul că avea să fie acolo pentru totdeauna! Că de acolo nu-l va înlătura nimeni, niciodată! Never! Și, astfel, a acceptat minciuna! Căci minciuna era mai dulce decât adevărul! Dar ce paradox! Acest sentiment, acest gând secret, a durat doar până la schimbarea garniturii politice de la București. La puțin timp după instalarea sa la cârma conducerii politice a României, Nicolae Ceaușescu va spulbera repede acest vis, scuturând puternic fotoliul ministerial în care Alexandru Drăghici fusese instalat de către liderul anterior al comuniștilor români: Gheorghe Gheorghiu-Dej! Desigur, pentru această decizie, Nicolae Ceaușescu avusese multe, foarte multe motive, printre care cel mai important era acela de a trece în mâinile sale conducerea Serviciilor secrete românești.
Dar până la decizia viitorului dictator al României, Nicolae Ceaușescu, Ministrul Alexandru Drăghici și colaboratorii săi din Serviciile secrete românești vor cunoaște o nouă pleasnă, o nouă față a eșecului lor. În mai puțin de un an, mai exact la 10 luni de la data când Generalul-maior Vasile Vâlcu avansa superiorului său Raportul ”strict secret” privind readucerea lui George Enescu ”acasă”, în România, în noaptea de 4/5 mai 1955, marele muzician român se urca la Cer. Intra în lumea umbrelor. În eternitate! Serviciile secrete de la București, ”elementele” de care dispuneau, la orice oră din noapte și zi, au rămas astfel, fără ”obectul” muncii! Ele vor fi înghițit greu broscoiul eșecurilor pe care le înregistraseră. Da, dar – nu vor da înapoi! Vor întocmi alte planuri! Și vor lucra cu perseverența și cinismul diabolic de până atunci pentru a evita eșecul! Vor obține succesul mult visat? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI READUCEREA SA ACASĂ. RAPOARTE SECRETE. București, 3 iulie, 1954. Raportul Generalului Vasile Vâlcu. (7) Învinșii nu se dau bătuți! Citiți!
