Începând de azi voi publica pe acest BLOG un serial consacrat relației marelui compozitor român George Enescu cu muzicieni din Rusia, Rusia Țaristă și apoi, cu muzicieni din Rusia Sovietică. De ce Rusia? Era Rusia pentru George Enescu o ”terra incognita”? Și da și nu! În 1909 George Enescu era ”pe val” în Europa! Era, deja, celebru! Europa – cu toate capitalele sale, cu toate centrele sale muzicale, cu publicul său meloman sofisticat și aristocratic, cu toți criticii săi muzicali, mulți, atenți și, mai ales, extrem de exigenți, era – cum se spune – la picioarele sale! Iar ascensiunea sa începuse încă din 1898, când cucerise publicul parizian, muzicienii săi, criticii săi prin acel debut fulminant sub conducerea marelui Eduard Colonne care i-a lansat Poema Română! Avea 17 ani! Da, avea ș-a-p-t-e-s-p-r-e-z-e-c-e ani! Și la această vârstă intra în lumea vedetelor muzicale ale Parisului!
DE CE RUSIA?
Încununat de succes ca virtuoz al viorii, ca pianist dar și compozitor, vedetă a saloanelor muzicale aristocratice, invitat peste tot și dorit (în familiile aristocratice dar și burgheze) ca profesor sau măcar îndrumător al odraslelor lor în descifrarea secretelor muzicii, cu ușile deschise peste tot, căci dincolo de faptul că era un mare artist, George Enescu era nu numai un tânăr educat ci și un bărbat frumos, cu un farmec masculin inegalabil, tânărul muzician român era bine înfipt în lumea muzicală europeană. În curând, prin interpretarea unora dintre compozițiile sale, el avea să devină cunoscut și în lumea muzicală americană pe care o va cuceri, la propriu, nu numai cu virtuțile sale artistice, de interpret și compozitor, ci și cu prezența sa fizică, în cadrul marilor turnee începute în anul 1923 și continuate cu o frecvență remarcabilă, până în anul 1939, când se făceau simțite, deja, zguduirile și ororile celui de al doilea război mondial. Ce-l împingea pe tânărul muzician spre acest pământ necunoscut? Spre Rusia? Era un teritoriu pe care dorea să-l cunoască – la propriu? Să-l cucerească? Așa cum cucerise Europa? Așa cum, mai târziu, avea să cucerească și America?
DE CE RUSIA?
Era Rusia pentru George Enescu o terra incognita? Și da – și nu! Într-adevăr, George Enescu nu pusese piciorul pe tărâmul Rusiei niciodată, până la turneul său din octombrie 1909! Din acest punct de vedere, Rusia putea fi pentru el – o terra incognita! În realitate, însă, el cunoscuse Rusia! Nu Rusia administrativă, nu Rusia civilă, nu Rusia conflictelor sociale – strivite sub focul gloanțelor! Nu Rusia Țarului! Ci Rusia muzicală! Mai exact – Rusia muzicienilor! Căci George Enescu nu rămăsese străin de valorile creației muzicale ruse! Deși format în Europa, nutrindu-și setea de muzică cu creațiile marilor compozitori europeni de la Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Brahms și Wagner (mai ales Wagner), George Enescu fusese atras și de frumusețea și originalitatea creațiilor marilor muzicieni clasici ruși: Mussorgski, Borodin, Rimski-Korsakov, Glinka, Ceaikovscki și alții. De asemenea, el nu rămăsese străin de creațiile acelor neasemuiți compozitori moderni precum erau Stravinski, Rahmaninov, Șostakovici, Prokofiev, Haciaturian. Interesul pentru aceștia din urmă era cu atât mai mare cu cât ei erau și contemporanii săi. Muzica marilor compozitori clasici ruși o ascultase, o cunoscuse – cum se spune – ”din departe”, prin intermediul interpreților, fie ei instrumentiști sau artiști lirici – întâlniți în Europa, pe podiumul de concert, pe scenele teatrelor lirice sau în saloanele aristocratice ori burgheze, cultivate de către cei din…lumea bună, trăitori în marile capitale europene: Paris, Berlin, Roma, Viena, Londra. Cu muzicieni ruși ce trăiau în Europa, la Viena, Berlin sau Paris, legase prietenii sau stabilise trainice relații de colaborare artistică. Iar Rusia – Rusia reală, Rusia țaristă, și apoi Rusia sovietică, avea s-o cunoască, în mod direct, prin turneele sale muzicale din anii 1909,1917 și1946. Dar, cu ocazia acestor turnee, muzicianul român avea să aibă o surpriză năucitoare: că exista o deosebire uriașă între felul cum era apreciat în marile centre muzicale europene și în cele din Rusia. Dacă în Europa, interpretul, virtuozul dar și compozitorul era primit cu elogii din partea criticii muzicale dar și a publicului meloman, în Rusia – Rusia țaristă – lucrurile au fost exact pe dos. Cronicarii muzicali au fost ”pricinoși” iar publicul rece, ”obosit”. El a rămas străin de frumusețea compozițiilor enesciene, precum Rapsodiile Române, pe care le asculta pentru prima dată în Rusia, la el acasă, prezentate (dirijate) chiar de către autorul lor. De ce această atitudine a Rusiei muzicale față de celebrul muzician român? De ce?
DE CE RUSIA?
Exegeții vieții și operei lui George Enescu, în special autorii lucrărilor publicate în perioada comunistă, au căutat explicații și le-au dat o interpretare în conformitate cu principiile politice și ideologice promovate de liderii politici comuniști aflați la guvernarea României. S-a sugerat că primirea rece, ostilă a lui George Enescu, în 1909, la Petersburg și Moscova s-ar fi datorat aristocrației ruse care, chipurile, nu avea interes pentru muzica populară, pentru creațiile inspirate sau bazate pe valorificarea acestui filon inepuizabil. Ca și cum, nu în Rusia, ci în altă parte s-ar fi format ”grupul celor cinci”, celebrul grup al marilor muzicieni ruși care au pus bazele teoretice și apoi practice ale valorificării creației populare. Ca și cum nu în creațiile acestora se găsesc, fie prelucrate magistral, fie ”rupte” din filonul nativ, nestemate ale creației populare ruse. Aprecierile acestor – să le spunem – exegeți ai vieții și operei enesciene, deși erau ”trase de păr”, au intrat în pagina scrisă a unor lucrări cu pretenții științifice, publicate sub egida Academiei Române, e drept, era Academia Republicii Socialiste România și ea nu se putea sustrage ”directivelor”, ”indicățiilor” de sus. Și chiar dacă ar fi făcut-o, cenzura comunistă aștepta ”la cotitură” cu foarfeca bine ascuțită! Este ciudat că nici George Enescu nu va face declarații ”la cald”, cum se spune, imediat după încheierea primului său turneu în Rusia în octombrie 1909. În afară de o Carte poștală ilustrată pe care o va trimite, imediat după încheierea concertului său de la Moscova din 17 octombrie 1909, din trenul ”Moscova – via Varșovia – Paris”, prietenei și iubitei sale Ninette Duca, George Enescu va păstra o discreție absolută asupra turneului său de la Petersburg și Moscova din octombrie 1909. Atunci, în 1909, el scria grațioasei domnișoare Ninette Duca: ”Dear Miss Ninette A Moscou racleur tres apprecie Chou compositeur ”Chutte” !!!???”. Cu alte cuvinte, violonistul foarte apreciat iar compozitorul nu, adică ”chutte” , adică primise un picior în c…, cum se înțelege acest termen în limba română. Această apreciere de pe verso-ul acelei Cărți poștale ilustrate ce reprezenta celebra biserică din Moscova, ”Vasili Blajenîi”, a rămas singurul document enescian formulat ”la cald” despre primul său turneu în Rusia Țaristă din octombrie 1909. Este o tăcere ciudată.
DE CE RUSIA?
De ce va fi tăcut George Enescu? Nu fusese de acord cu comportamentul ”obosit”, ostil, al publicului rus? Cu cronicile ”pricinoase” și asemănătoare, ca și cum ar fi fost trase la indigo, ale cronicarilor muzicali de la Petersburg și Moscova? Îi va fi fost jenă de ignoranța publicului și a cronicarilor muzicali? Jenă? Ori, lehamite? Sau, mai pe românește, scârbă! Să reținem că George Enescu nu va reveni asupra felului cum a fost primit în 1909 la Petersburg și Moscova, decât în 1946! Deci, a păstrat asupra acestui eveniment o tăcere de peste treizeci de ani! În aprilie 1946, când se pregătea pentru un turneu în Rusia – Rusia Sovietică – asaltat de jurnaliști, George Enescu va da în vileag felul cum fusese primit în Rusia la primul său turneu. Atunci, în 1946, declara – scurt, aproape telegrafic, fără amănunte, fără comentarii – că, în 1909, la Petersburg și Moscova a avut un public ostil, că Rapsodiile sale, inspirate din filonul creației populare românești, n-au plăcut, că el, compozitorul, ”n-a fost înțeles”, etc., etc., El răspundea cu franchețe, nestingherit de faptul că aceste declarații dădeau o bilă neagră publicului meloman rus și cronicarilor vremii, în fond Rusiei, și că ele veneau într-un climat cotidian infestat de pro sovietismul, de ploconirea în fața ”valorilor” marelui popor rus, al Uniunii Sovietice, promovat de liderii politici staliniști aflați la guvernarea României.
DE CE RUSIA?
Abia în 1957, grație unei cercetări atente, întreprinse de un tânăr muzicolog român, viitorul academician, Octavian Lazăr Cosma, bursier, în anii 1954-1957, al Conservatorului ”Rimski-Korsakov” din Leningrad (fostul Sankt Petersburg din perioada țaristă) opinia publică din România va cunoaște ecourile de presă ale turneului enescian din 1909 și va descifra conținutul declarațiilor, laconice și târzii ale muzicianului român despre acest eveniment din viața sa. Nici despre turneul său la Petrograd din februarie 1917, muzicianul român nu va face, atunci, ”la cald”, declarații. Tăcerea sa asupra acestui turneu ni se pare astăzi cu atât mai ciudată cu cât, muzicianul român nimerise la Petrograd chiar în zilele marilor proteste sociale, ale primei Revoluții ruse, Revoluția din februarie care au dus apoi la ”Marea Revoluție din octombrie” – cum au numit-o istoricii din perioada comunistă. Atunci, muzicianul român a trăit ”pe viu” începutul unei revoluții, căderea unui regim secular, regimul țarist și a cântat la teatrul Mariinsky (cel mai celebru teatru al Rusiei țariste) într-o sală înghețată și aproape goală. George Enescu va păstra, de asemenea, o discreție totală asupra unui alt moment din relația sa cu Rusia, de data asta, Rusia Sovietică: restituirea manuscriselor sale trimise la Moscova în iulie 1917, odată cu al doilea transport al tezaurului României, tezaurul istoric și artistic. Restituite în 1924, ca urmare a demersului unor muzicieni și diplomați, precum dirijorul german Bruno Walter și diplomații francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette, acest fapt nu a stârnit comentariile imediate ale marelui muzician român. George Enescu a păstrat o discreție absolută asupra bucuriei provocate de reprimirea manuscriselor sale trimise la Moscova. El va trece sub tăcere acest moment chiar și atunci când se pregătea să plece într-un turneu la Moscova, în aprilie 1946. Ar fi fost o ocazie bună să aducă elogii gazdelor pentru bucuria pe care i-o făcuseră, restituindu-i manuscrisele. Alți colegi ai săi, care simțiseră că vântul bătea din ”Răsărit, și ”cântau pe unda lui”, ar fi făcut-o. Dar, muzicianul român n-a făcut-o! El n-a făcut nicio reverență Moscovei pe această temă.
DE CE RUSIA?
În schimb, a făcut publică atitudinea neprietenoasă, ostilă, a publicului meloman rus, atitudinea ”pricinoasă” a cronicarilor muzicali față de valoarea sa artistică, în special, față de valoarea creației sale componistice. E drept, că toate acestea se petrecuseră într-o Rusie peste care trecuse tăvălugul revoluției bolșevice. În Rusia țaristă, dominată de o aristocrație cu adânci rădăcini istorice și o dinastie, dinastia Romanov, ce dominase Rusia peste trei secole! Dar, în 1946, când dădea la iveală experiența sa cu ocazia primului turneu în Rusia, muzicianul român nu lua în considerare astfel de ”argumente” (ca să nu spunem ”gogorițe”). Ele i se păreau neadevărate, false, inspirate (sau determinate) de interese politice, de obediența pe care culturnicii și politrucii comuniști de la București o aveau față de Moscova! Nu! Nu aristocrația era de vină în privința felului cum fusese el primit în Rusia, la Petersburg și Moscova, cu ocazia primului său turneu! În fond, și în Europa, existau în acel timp, în 1909, când el pornise spre Rusia, mari familii aristocratice! Lansarea sa fulminantă în viața muzicală pariziană și europeană, cu prima sa compoziție de succes, Poema Română, sub conducerea unui mare dirijor, Eduard Colonne, a avut loc din inițiativa și cu sprijinul unei înalte doamne din aristocrația pariziană, distinsa doamnă Elena Bibescu. În Salonul ei de muzică pe care-l frecventa, tânărul muzician român întâlnise mulți melomani care-și trăgeau obârșia din vechi familii aristocratice. Astfel, el cunoscuse ”pe viu” cum se spune, rafinamentul și exigențele muzicale ale acestor aristocrați. Această aristocrație pariziană și europeană înțelesese muzica sa, Rapsodiile sale, și alte opere componistice. Cronicarii muzicali își afirmau opiniile cu sinceritate și spirit critic. Ei nu erau…dependenți de opiniile – bune sau rele – ale aristocrației! Nu aristocrația rusă era de vină că tânărul muzician român fusese primit cu răceală, cu ostilitate, chiar. Dacă nu…aristocrația, atunci cine? Mister! Vom încerca pe parcursul serialului să găsim o explicație!
PRIETENII SĂI – RUȘII EUROPENI
În episoadele care urmează ne vom apropia, în măsura în care ne-au permis sursele deschise la care am avut acces, de experiențele care i-au permis marelui muzician român, cunoașterea – cu bune și rele – a acestei ”terra incognita”! A oamenilor săi, mai exact, a muzicienilor săi. Printre primii ”subiecți” sunt prietenii săi,acei ruși care, fără să-și uite vreodată obârșia, fără să piardă nostalgia locurilor natale, au devenit europeni. Muzicianul român a dezvoltat cu ei relații de prietenie și colaborare pentru că erau mari artiști, pentru că – trăind în Europa – deveniseră europeni, asimilaseră spiritul european. Ei nu mai erau ruși-ruși, ci ruși-europeni și acest fapt le dădea un plus de valoare și de farmec personal! În episodul următor veți cunoaște pe unul dintre primii prieteni de obârșie rusă ai muzicianului român. Un rus cu studii muzicale începute în Rusia, la Petersburg, Capitala Rusiei Țariste. Un rus venit în Europa, la Viena, pentru desăvârșirea acestor studii. Un rus devenit european prin capacitatea sa extraordinară de a înțelege și a se adapta valorilor europene, spiritului de competiție permanent existent în spațiul muzical european. Un rus devenit european prin suplețea și disponibilitatea sa sufletească de a încheia prietenii, de a stabili linii de comuniune reciprocă pe podiumul de concert. Un rus devenit european care, prin intermediul muzicii, a trăit farmecul unei/unor prietenii și chiar al unei iubiri. Căci aici, în Europa, la Viena, acest rus, pe numele lui Ossip, își va găsi sufletul pereche, o frumoasă americană, Clara Clemens, fiica marelui scriitor Mark Twain și va trăi împlinirea iubirii și a comunicării reciproce, nu numai pe podiumul de concert, unde iubita sa îi devenise partener, ci și în viață, căci cei doi muzicieni vor trăi o superbă și longevivă viață de familie. Citiți episodul următor consacrat lui Ossip Gabrilowitsch, rusul – devenit european. Citiți episoadele care urmează ale serialului intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. Veți afla și veți înțelege (sper) cum s-a desfășurat anevoiosul drum parcurs de George Enescu pentru a descifra, pentru a cunoaște această ”terra incognita”: Rusia! Rusia Țaristă, și apoi, Rusia Sovietică! Citiți episodul următor al acestui serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (2) Ossip – rusul european. Citiți!
