DILEME ȘI LACRIMI DE CROCODIL
Paradoxal, eșecurile privind readucerea lui George Enescu ”acasă” n-au avut niciun impact asupra obiectivului primordial formulat de liderii politici staliniști aflați la guvernarea României. Nu reușiseră să-l aducă VIU?
Vor încerca să-l aducă…MORT!
Cum?
Discuțiile, controversele aveau să continue. În noaptea aceea tragică, de 4/5 mai 1955, când marele muzician român se afla pe catafalc, într-un modest apartament din Hotelul Atala, nu departe de Champs Elysees, Corneliu Bedițeanu și Romeo Drăghici, se încurcau în controverse, lăcrimau și oftau îndurerați (????) discutând îndelung (la telefon) cum și ce să facă. Să-l aducă pe Maestru – acum mort – acasă, la București, în țara sa natală, ”printre ai săi”? Sau să-l lase acolo – la Paris – ”printre străini?” ”Ce fac eu? Ce spun eu aici?” (adică la București – n. ns.) – se lamenta Romeo Drăghici! Dar, la celălalt capăt al firului, Corneliu Bedițeanu, (oficial impresarul Maestrului și – cum am arătat în episoadele anterioare – neoficial, informatorul Serviciilor secrete de la București) rămânea impasibil, fără soluții, fără opinii, prizonier autorității prințesei. Cei doi erau de acord că decisiv avea să fie punctul de vedere al soției Maestrului, acum văduva sa. La București, însă, existau opinii și incertitudini incredibile.
OPINII ȘI ÎNREBĂRI TRANȘANTE
A doua zi după anunțul decesului marelui muzician român, în dimineața zilei de 6 mai 1955, Dr. Petru Groza, Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale a României, a convocat la Palatul Marii Adunări Naționale o ședință secretă. (vezi pe larg: Revista MUZICA, Nr. 4, 1999, p. 129-143) O ședință la care invitase nume sonore ale elitelor muzicale românești și înalți oficiali din aparatul de stat, precum Doamna Constanța Crăciun, Ministrul Culturii. De asemenea culturnici și politruci din aparatul de partid. Numeroase opinii au curs despre marele dispărut, despre valoarea lui în spațiul muzical contemporan, despre viața lui, despre relațiile lui cu diaspora română, despre atitudinea emigrației române față de marele muzician, îndeosebi a ”emigrației reacționare”, despre dorința lui de a se întoarce acasă în România și impedimentele fizice ce țineau de sănătatea sa, tot mai șubredă, care-l opreau să se întoarcă în țară, etc., etc., Nimănui nu-i trecea prin minte (sau dacă da, nu avea curajul să spună cu voce tare, întrucât își risca libertatea) că refuzul marelui muzician român de a se întoarce în România avea o singură cauză: sistemul politic din România. România comunistă. Că, practic, marele muzician român, nu întorsese spatele României, țara sa natală, țara sa de dor, ci României comuniste. Multe regrete au fost formulate în acea zi de către invitații lui Petru Groza! Multă cenușă și-au pus în cap. S-au făcut observații, fel de fel, impregnate de șabloanele politice la modă și s-au formulat îndemnuri pentru promovarea post-mortem a marelui dispărut, bla., bla., bla., Doamna Ministru Constanța Crăciun a venit la întâlnire cu un lung șir de autocritici și cu un pachet de propuneri privind promovarea post-mortem a personalității și creației artistice a marelui muzician român. Dar, la final, peste toate acestea, unul dintre participanți (profesorul George Breazul, un mare etnomuzicolog și o personalitate a spațiului muzical românesc) a pus o întrebare scurtă și la obiect care a făcut țăndări tot dialogul steril de până atunci: ”Intervenția noastră – s-a încheiat cu această convorbire telefonică?” Era vorba de convorbirea pe care o avuseseră în noaptea de 5/6 mai 1955, Corneliu Bedițeanu (la Paris) și Romeo Drăghici (la București) despre aducerea Maestrului acasă, în România. O convorbire pe care o prezentase pe larg în acea întâlnire, Romeo Drăghici, mandatarul lui George Enescu. ”Întreb – a insistat George Breazul – noi, Uniunea Compozitorilor, în afară de Guvern și Partid, putem interveni?” ”Pentru că – a continuat el – adevărul este că toată lumea întreabă: când îl aducem? Îl aducem în țară, îl înmormântăm aci? La lucrul acesta nu trebuie să rămânem surzi!”. Deci, nu se mai punea problema dacă George Enescu va fi adus în țară – ci când? Dar, pe clipă, dr. Petru Groza, nu știa. El era de acord că George Enescu trebuia să fie adus în Țară. ”Sigur – spunea domnia sa – că preocuparea tuturor este de a-l aduce în țară. Dar, în ce fel – aceste amănunte nu le discutăm acum”. (subl. ns.) (ibidem, Revista MUZICA, Nr.4/1999, p. 142 – 143). Și nu le-au discutat. Aveau să fie discutate în alt cadru și de către alți ”actori” care aveau să fie implicați în această ”operațiune”. O ”operațiune” care trebuia să rămână secretă, ca toate ”operațiunile” ce erau imaginate și puse în aplicare, mai întâi în birourile ”Serviciilor secrete” de la București, și puse în practică de către ”agenții” sub acoperire ai Rezidenței din Paris și ”elementele” ce mișunau în preajma marelui muzician român, George Enescu.
PRINȚESA DEMOLEAZĂ DILEMA
Dar, cum se spune, când doi se ceartă al treilea câștigă. Și acest ”al treilea” care va câștiga – de fapt va decide – va fi soția marelui muzician, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Distinsa doamnă avea în mână noul Testament încheiat de George Enescu la Paris, în ziua de 1 iunie 1952, potrivit căruia devenise legatara universală a marelui muzician român. În conformitate cu acest statut care-i asigura dreptul de decizie, distinsa doamnă a hotărât ca trupul neînsuflețit al marelui muzician român să rămână în Franța, la Paris. Era nu numai decizia sa, ci – indirect – și a Maestrului. Căci prin Testamentul din 1 iunie 1952, George Enescu anulase toate Testamentele încheiate de domnia sa, în Franța sau, în orice alt loc, adică și Testamentul de la Tescani, din 14 iulie 1946, în care marele muzician român își exprimase – ca ultimă dorință – decizia sa de a fi înmormântat în România, la Tescani. El și soția sa, Maria Enescu. Astfel, prin această precizare, consemnată în Testamentul din iunie 1952, chestiunea revenirii sale în Țară luase o altă turnură, contrară obiectivelor liderilor politici de la București, acțiunilor întreprinse de Serviciile secrete românești. Prin anularea Testamentului de la Tescani din 14 iulie 1946, George Enescu renunțase la ultimele sale dorințe, cele privind înmormântarea sa acasă, în România, la Tescani! De aci, concluzia limpede, că el însuși dorise să-și doarmă somnul de veci în Franța – Țara sa de adopție, și nu, așa cum visase în acea vară a anului 1946, la Tescani, în România, acum – România comunistă!
OSEMINTELE PE TARABĂ
Dar, culmea cinismului – sau al incapacității de a accepta eșecul aducerii lui George Enescu în România – liderii comuniști de la București, nu vor abandona acest ”obiectiv”. Ei vor continua să fie preocupați de aducerea lui George Enescu ”acasă”. Dacă nu viu, măcar mort! Agenții Serviciilor secrete de la București vor fi în continuare ”pe recepție”, iar discuțiile pentru aducerea lui George Enescu ”acasă” vor continua. De data aceasta pe alt palier: cel al familiei (și nu al informatorilor), cu alți protagoniști, unde principalii ”actori” vor fi Maria Enescu – fosta soție a marelui muzician român, acum văduva sa, – și slujbași ai regimului comunist de la București, inclusiv ai Serviciilor de securitate, ascunși sub titluri onorabile: diplomați, juriști, etc., ”Discuțiile” care se vor purta între cele două tabere se vor prelungi în timp, până la moartea văduvei muzicianului român, în 1968, și chiar și după aceea, prin intermediul urmașilor săi! În timpul discuțiilor dintre cele două părți, atât ”prințesa”, cât și urmașii săi, conștienți de valoarea ”bunurilor” pe care le negociau (adică osemintele marelui dispărut) și de ambițiile liderilor comuniști români, au ridicat ștacheta pretențiilor lor. Într-o primă fază, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu a aruncat pe masa negocierilor cerințe strict personale care nu aveau nimic comun cu subiectul aflat în discuție: osemintele marelui muzician român, ci…. osemintele fiului său, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, aflate undeva, într-un cimitir din Madrid. Este uluitor – și dureros – să vezi cum ”partenerii” de dialog se poartă ca la piață, conform principiului: ”mai lasă rumâne, mai dă jupâne”. Distinsa doamnă, se va dovedi și în această împrejurare – așa cum fusese toată viața – prizonieră orgoliilor și intereselor sale. Cât despre partenerii săi de dialog, reprezentanții liderilor politici de la București, aparatnicii ”Serviciilor secrete”, nici ei nu erau ocoliți de orgolii și interese. Căci, aducerea lui George Enescu ”acasă”, în România, ar fi constituit pentru ei o mare izbândă, o ”lovitură de imagine” – cum se spune azi – un mare câștig politic, intern și internațional! Aceste ”negocieri” însoțite – de o parte și de alta – de interese proprii, vor purta amprenta metodelor anterioare. Și vor fi pândite de eșec.
George Enescu va rămâne în Franța, țara sa de adopție, purtânduși somnul de veci, în compania unor personalități ilustre al muzicii universale, într-un cimitir celebru din centrul Parisului, și nu la Tescani, într-o margine de pădure, lângă un conac boieresc, dintr-un sat pierdut printre obcinele Moldovei.
Vom continua să urmărim această temă și vom încredința acestui spațiu, aspectele tulburătoare ale unor interese și metode ignobile (ca să nu le spunem vulgare) care nu aveau nimic de-aface cu comportamentul – întotdeauna, elegant, răbdător, nobil și dârz – al marelui muzician român, care, indiferent de avatarurile vârstei, sănătății, și ale vieții de exil, nu s-a înclinat, n-a făcut compromisuri și a rămas ferm pe poziția sa: NU, ROMÂNIEI COMUNISTE!
Pe curând!
