”INTRIGĂRII” ȘI ACȚIUNI DUȘMĂNOASE
Preluând ”ștafeta”, Ministrul Culturii, doamna Constanța Crăciun, se alinia ”liniei” pe care o lansase Dr. Petru Groza. Ca și antevorbitorul său, domnia sa dezavua faptul că ”afară”, adică în Franța, la Paris, elemente ”fugite din țară” țeseau intrigi și aruncau oprobiul lor asupra guvernanților de la București. ”Vreau să subliniez – spunea doamna Constanța Crăciun – că la ora actuală (….) se duce o acțiune de a ne răpi (????) și de a arunca oprobiul asupra noastră în chestiunea Enescu (….) Încă nu a coborât în pământ străin, unde trebuie să fie îngropat acum, datorită intrigăriilor și acțiunilor dușmănoase ale elementelor fugite din țară, și unele cercuri din străinătate au început să bată monedă, să acopere figura luminoasă a marelui artist, de mare om al poporului nostru și de om de artă de anvergură universală, încercând să lovească în țara noastră”. (Vezi Stenograma întâlnirii intitulată: CONSFĂTUIREA de sub președinția tov. Dr. Petru Groza, Președintele Marii Adunări Naționale, din ziua de 6 mai 1955, la sediul Prezidiului Marii Adunări Naționale, în legătură cu comemorarea Maestrului GEORGE ENESCU, Revista MUZICA, Nr. 4/1999, p. 139).
ALEGAȚILE DIN MINTEA DOAMNEI MINISTRU
Prin urmare, distinsa doamnă credea că dacă George Enescu avea să fie înmormântat în Franța – și, nu acasă, în România – aceasta se datora ”intrigăriilor și acțiunilor dușmănoase ale elementelor fugite din țară”! Nu știa doamna Ministru adevărul? Sau…mințea cu bună știință, pentru a se alinia trendului pe care Dr. Petru Groza îl imprimase – de la început – acestei întâlniri? Noi credem, că era imposibil, ca în anul de grație, 1955, când marele muzician român se urcase la Cer, doamna Ministru Constanța Crăciun să nu fi știut adevărul, anume că, încă din anul 1952, George Enescu anulase Testamentul său de la Tescani, încheiat în vara anului 1946, prin care își exprima dorința de a fi înmormântat, el și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, acasă, la Tescani! Să nu fi știut Doamna Ministru de existența acestui document? Să nu-i fi fost adus la cunoștință de către Serviciile secrete românești care-l primiseră direct, fiind livrat prompt – în original, chiar – de către Corneliu Bedițeanu, impresarul Maestrului, care era informatorul Serviciilor secrete românești? Nu, nu! Este imposibil să credem că doamna Ministru ar fi putut fi atât de puțin informată într-o chestiune care constituia calul de bătaie al Serviciilor secrete românești: readucerea lui George Enescu acasă, în România! Dar, acum, o ținea, ”langa” cu minciunile! ”Enescu – clama distinsa doamnă – nu trebuie să fie răpit, nici poporului nostru și nici culturii universale”. Prizonieră alegațiilor vânturate privind ”intrigăriile” – cum le spunea domnia sa – țesute de ”elementele fugite din țară”, distinsa doamnă lansa încă o inadvertență menită să tulbure și să trezească amărăciunea, dacă nu chiar furia celor prezenți. ”Vreau să subliniez un lucru – spunea apăsat și sigură pe sine, distinsa doamnă Ministru – aceste cercuri vor să rupă pe Enescu de țară, de popor, de regim”. (ibidem, CONSFĂTUIREA, p. 139) Adică de regimul comunist – ne întrebăm noi? Fără să-și de seama, doamna Ministru lansa apropae o insultă la adresa marelui muzician român inducând ideea că acesta ar fi iubit regimul comunist de la București și că cei care ar fi dorit – sau ar fi reușit – să-l rupă (????) de acest regim ar fi comis o… eroare, o … crimă! Cât de departe se afla doamna Ministru de adevăr, sau cât de puțin înțelesese doamna Ministru atitudinea fermă a marelui muzician român față de toate presiunile, ploconelile, momelile servite de regimul politic de la București, împreună cu agenții Serviciilor secrete românești, inclusiv de ”oamenii de casă” ai Maestrului care deveniseră informatori și ”agenți de influență” ai Serviciilor secrete românești pentru a-l determina pe marele muzician român să-și întoarcă fața spre România, Țara sa de dor, să revină în România, în vizită, în vacanțe, sau…pentru totdeauna, ca să fie lângă poporul său, al cărui fiu era.…bla., bla…bla., Domnia sa considera că era necesară o atitudine hotărâtă și energică. Bătăioasă! ”Și în ripostele pe care le vom da – îndemna domnia sa – trebuie arătat poporului că Enescu n-a fost numai o personalitate puternică a poporului nostru”.
CIREAȘA DE PE TORT
Și, cireașa de pe tort! Pentru a nutri un spirit de revoltă și indignare față de ”elementele fugite din țară”, față de ”cercurile din străinătate” care țeseau ”intrigării” și făceau presiuni, distinsa doamnă a relatat celor prezenți o știre pe care o primise împachetată în cel mai grosier staniol folosit de ”sursele” Serviciilor secrete românești. Dând crezare informațiilor primite, probabil, pe fluxul secret AGERPRES sau al rapoartelor Serviciilor secrete românești, domnia sa știa că George Enescu ”a fost supus până în ultima clipă a vieții presiunilor cele mai meschine”, că ”siguranța franceză” a acționat, că agenții săi s-ar fi deplasat la domiciliul Maestrului și i-ar fi cerut declarații……bla., bla., bla., ”Au îndrăznit acești mârșavi – spunea cuprinsă de indignare doamna Ministru – să trimită la acest om de valoare universală, aproape de sfârșitul vieții, siguranța franceză, instigată de aceste elemente transfuge și trădătoare de țară”. Trimișii ”au îndrăznit să cerceteze pe acest om extraordinar”. Au stat acolo ”timp îndelungat”(????) au încercat ”să-i smulgă declarații” și ”să-i oprească pașaportul”. Dar, slavă Cerului, le-a venit mintea cea de pe urmă și au venit apoi ”să-i ceară scuze”. Urmarea a fost inadmisibilă. Maestrului i-a fost răpită posibilitatea de a-și îngriji sănătatea, n-a putut din această cauză să plece în Elveția și să-și îngrijească sănătatea, bla., bla., bla., Vinovații? Cine alții? Transfugii! ”Elementele fugite din țară”! Aceștia – concluziona cu mânie proletară doamna Ministru – ”au preferat să-i grăbească sfârșitul, decât să-l vadă pe Enescu că-și realizează dorința de a se întoarce în țară, în rândul oamenilor care l-au iubit”. Prin urmare, plecarea în Elveția, la tratament, era un moft, un paravan, căci scopul real al Maestrului era, – în mintea doamnei Ministru, dar, poate și în planurile Serviciilor secrete românești – nu cel al unui tratament medical în Elveția ci cel al întoarcerii acasă, în România! Așa bolnav cum era! După cum se vede, liderii politici de la București, nu renunțau la obiectivul lor: readucerea muzicianului român acasă. Nu le păsa cum aveau să îndeplinească acest obiectiv. Dacă nu reușiseră să-l convingă să vină acasă viu, ei îl doreau – fie și mort! În sicriu! Cinism? Fanatism? Incapacitatea de a ieși din tiparele unei strategii? Se sparie gândul – cum ar fi spus Cronicarul!
ZGURA PROLETCULTISMULUI
Iată cum gândea un Ministru! Iată ce spunea un Ministru! Și încă un Ministru cu ștate vechi în fotoliul ministerial. Căci, la cârma Ministerului Culturii doamna Constanța Crăciun se afla încă din anul 1953, și avea să mai rămână – cu mici întreruperi – până în anul 1965, adică până la instaurarea la putere a unei noi garnituri politice, aflată în subordinea lui Nicolae Ceaușescu. Nu știm care va fi fost reacția celor prezenți – în majoritatea lor – muzicieni, prieteni sau colaboratori pe podiumul de concert cu marele muzician român. Stenograma nu menționează nimic. Fie aceștia n-au schițat niciun gest demn de luat în seamă de un stenograf, fie au tăcut mâlc, rușinați, înmărmuriți că într-un moment care ar fi trebuit să fie de adâncă tristețe și respect pentru marele dispărut, un Ministru – și încă o doamnă, o femeie grațioasă, cu trăsături fine și ochii blânzi, care ar fi putut fi mai simțitoare, mai pioasă – deturna scopul întâlnirii, invocând intrigi și acte meschine ale unor ”transfugi” și ”elemente fugite din țară”. Zgura proletcultismului se așezase greu pe obrazul și în mintea doamnei Ministru. Azi, citind textul Stenogramei publicată, după mai bine de o jumătate de secol în Revista MUZICA, Nr. 4/1999, de către distinsul Academician Octavian Lazăr Cosma, te întrebi siderat: să nu fi știut nimic distinsa doamnă despre problemele de sănătate ale marelui muzician român? Despre cele două accidente vasculare, și mai ales despre ultimul, cel din 1954 care-l pusese la pământ? Să nu fi știut nimic distinsa Doamnă despre încercările repetate – am putea spune constante – ale liderilor politici de la București pentru a-l convinge pe George Enescu să se întoarcă acasă, în România? Să nu fi știut nimic distinsa doamnă despre relațiile cultivate de agenții aflați sub acoperire fie la Ambasada României din Paris, fie la Rezidența din Paris, cu ”oamenii de casă” ai Maestrului deveniți informatori obedienți ai Serviciilor secrete românești? Inși plătiți cu favoruri și bani pentru a-l lucra – da, acesta era termenul folosit în rapoartele agenților secreți și ai ofițerilor de grad înalt ai Serviciilor secrete de la București: ”a-l lucra” – pe Maestru în direcția revenirii lui acasă în România? Să nu fi știut doamna Ministru că toate tertipurile, toate mârșăviile imaginate și comise de către aceștia se loviseră de poziția fermă, neclintită, a marelui muzician român de a rămâne în Franța și de a nu se întoarce în România? Nu, nu România – Țara sa natală, Țara sa de dor. Ci România comunistă! Să nu fi ajuns pe masa domniei sale, în corespondența confidențială, rapoartele Serviciilor secrete românești? Să nu fi știut domnia sa că exemplul oferit de domnia sa în întâlnirea din dimineața aceea convocată de Dr. Petru Groza, se desfășurase cu totul și cu totul altfel, și că decesul marelui muzician român nu se datorase intrigilor și acțiunilor transfugilor și elementelor fugite din țară ci evoluției ireversibile a sănătății sale ? Desigur, era mai simplu să dai vina pe alții, decât să recunoști eșecul unei strategii politice. Dând vina pe ”transfugi”, pe ”elementele fugite din țară” și pe ”serviciile de securitate franceze” care, vai, năvăliseră în spațiul intim al marelui muzician român, distinsa doamnă făcea tabula rasa cu tot ceea ce constituise strategia serviciilor secrete românești. Și, ceea ce era mai rău, escamota adevărul despre felul cum trăise marele muzician român în anii săi de exil. Și făcea acest lucru într-un moment care ar fi trebuit să fie o adâncă reverență, de înaltă cuviință și pioșenie față de marele muzician român, și nu de incitare la ură și răzbunare împotriva celor plecați – băgați toți într-o singură oală și numiți ”transfugi”, străini de țară sau reacționari, etc., etc.
ERA DECIZIA MAESTRULUI
E cazul s-o spunem acum – deși doamna Ministru s-a suit la Cer în Mai 2002, la venerabila vârstă de 88 de ani și de acolo, de sus, unde se află nu credem că mai privește spre noi, cei care azi ne aflăm pe pământ și citim cu interes, cu uimire și ff mare răbdare inadvertențele, ca să nu le spunem mai pe de-a dreptul, minciunile, lansate de domnia sa în dimineața aceea dureroasă, de 6 mai 1955. Nu, nu! Nu din cauza acțiunii ”transfugilor”, ”intrigăriilor” și ”acțiunilor dușmănoase” George Enescu avea să fie înmormântat – ”în pământ străin” – ci datorită deciziei sale. Căci, în iunie 1952, George Enescu întocmise un nou Testament prin care acorda soției sale, doamna Maria Enescu, dreptul de ”legatar universal” și anula toate celelate Testamente întocmite de el, în Franța ”sau în orice alt loc”. (vezi documentul respectiv publicat de Viorel Cosma în volumul său: Eseuri, exegeze și documente enesciene, Editura Libra, 2001, p. 42) Era limpede că sub incidența acestei prevederi: ”sau în orice alt loc” intra și Testamentul de la Tescani din 14 iulie 1946 unde își exprimase dorința de a fi înmormântat – el, și soția sa, – acasă, în România, la Tescani. (Cf. Biblioteca Academiei Române, Colecția Manuscrise, Arhiva muzicienilor, George Enescu, II, ACTE, 14-15) Să nu fi ajuns la doamna Ministru știrea despre Testamentul de la Paris, din iunie 1952? Să nu fi aflat doamna Ministru nimic despre impactul acestui document asupra strategiei liderilor politici de la București și a Serviciilor secrete din România, privind readucerea lui George Enescu acasă? Tot ceea ce lucraseră, imaginaseră, puseseră la cale ofițerii de rang înalt ai Serviiilor secrete românești, agenții de la Paris, informatorii aflați sub acoperire, ”oamenii de casă” infiltrați în viața cuplului enescian, se făcuse praf și pulbere. Oricare ar fi fost formulele, opiniile, aprecierile – precum cele lansate în dimineața aceea, în întâlnirea de taină convocată de Dr. Petru Groza – George Enescu avea să odihnească în pământul țării pe care o considera ca fiind a doua sa patrie, FRANȚA! Cu toate acestea, doamna Ministru nu-și pierdea nădejdea că marele muzician român se va întoarce acasă, în România. Dr. Petru Groza o spusese clar: ”noi nu vom dezarma până nu vom aduce acasă rămășițele lui pământești”! Din fotoliul său de Ministru al Culturii, distinsa doamnă Constanța Crăciun aproba obiectivul ex-premierului Dr. Petru Groza și era decisă ca și domnia sa să pună umărul pentru realizarea lui. În această privință avea un plan de atac pe care-l considera fezabil și urgent. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA. LA PARIS – DOLIU. LA BUCUREȘTI – ȘEDINȚĂ SECRETĂ. 6 mai, 1955. (5) Constanța Crăciun: Noi nu am povestit adevărul! Citiți!
