FANTEZII PROLETCULTISTE
Prizonieră informațiilor primite, climatului politic existent sau trendului imprimat de Dr. Petru Groza acestei întâlniri de taină, Doamna Ministru Constanța Crăciun considera că tot ceea ce făcuseră ”transfugii”, ”elementele fugite din țară”, trebuia…demascat. ”Aceste lucruri – preciza domnia sa – trebuiesc (sic!) povestite” (….) pentru ca asupra lui (a lui George Enescu – n. ns.) să nu existe nicio umbră în sufletele oamenilor din poporul nostru”, etc., etc., Dar, în același timp, trebuia ”povestit și în străinătate”, pentru știința celor care l-au iubit și admirat. ”Sunt oameni care l-au iubit și prețuit și care se uită la țara noastră și ne judecă” (subl. ns.) spunea distinsa Doamnă. Domnia sa imagina un set de întrebări incomode pe care le-ar fi pus admiratorii marelui muzician român care, deși îl iubiseră, știau prea puțin despre el și Țara lui. Și, în imaginația distinsei Doamne, întrebările, nedumeririle ar fi curs gârlă, fiind puse la îndoială, cultura și chiar și regimul politic din România. ”Cum? Voi l-ați gonit pe George Enescu?” ”Ce fel de cultură aveți”? – își imagina Doamna Ministru întrebarea care i-ar fi fost pusă. ”Ce fel de regim este acesta”? ”Cum susțineți cultura” în condițiile când ”pe cel mai prețios fiu în domeniul artei și culturii l-ați izgonit?” (Vezi Stenograma: CONSFĂTUIREA de sub președenția tov. Dr. Petru Groza, Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, din ziua de 6 mai, 1955, în legătură cu comemorarea Maestrului, GEORGE ENESCU, Revista MUZICA, Nr. 4/1999, p. 140). Fantezii – am putea spune! Inadvertențe! În fond, minciuni de inspirație proletcultistă! Căci pe George Enescu nu-l gonise nimeni din România! Muzicianul român, desigur, în acord cu Doamna sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, alesese să părăsească România și să se stabilească la Paris, în Franța, pe care o considera ca fiind a doua sa patrie! Avea acolo două locuințe, un apartament în buricul Parisului, Rue de Clicy, 26, și o vilă la marginea orașului, în comuna Meudon-Bellevue. Avea mulți prieteni și colaboratori. Și, în plus, avea amintiri de-o viață. Muzicianul român pășise în ”orașul lumină” la vârsta de 13 ani, când intrase la Conservatorul de muzică. Aici, la Paris, avusese loc debutul său fulminant, ca violonist și compozitor! Aici se petrescuse viața sa, spectaculoasă, densă și plină de succese! Cu siguranță, decizia de a părăsi România va fi fost urmarea a ceea ce începuse să se întâmple în Țara sa, încă din vara anului 1944, după pătrunderea soldaților Armatei Roșii pe teritoriul românesc. Ea se va fi conturat mai ferm în urma răsturnărilor care avuseseră loc pe scena politică românească: instaurarea regimului comunist prin instalarea la putere a guvernului Dr. Petru Groza (6 martie 1945), un guvern format și înscăunat cu sprijinul direct al Moscovei, lansarea primelor legi care anunțau liniile de forță ale noului regim politic de la București: schimbarea strategiei de dezvoltare a României, ruperea ei de Europa, de Apusul (considerat acum ca fiind imperialist și reacționar) și întoarcerea ei cu fața spre Răsărit, care era…”farul luminos” pe drumul construirii unei noi orânduiri, orânduirea…socialistă, bla., bla., bla., Într-un cuvânt, instaurarea comunismului în România și deturnarea viitorului poporului român. Toate acestea – și altele – conturau României un viitor în care marele muzician român nu-și găsea locul. Astfel, la 10 septembrie 1946 George Enescu – spunea ”pa” României. României comuniste!
CU BEZELE ȘI FLORI
El pleca din România nu ca un transfug, nu noaptea, forțând granițe, ci la lumina zilei, condus la gară cu bezele și flori de reprezentanți din eșalonul doi ai puterii comuniste de la București, de prieteni și admiratori, de muzicieni și doamne din high-life-ul bucureștean, într-un vagon special pus la dispoziție de autoritățile române, însoțit de mulți jurnaliști ai presei române, dând interviuri și declarații politicoase. Iar pentru această plecare domnia sa primise aprobarea Guvernului României, al cărui premier era Dr. Petru Groza. Căci marele muzician român, pleca într-un turneu muzical în America. Era primul său turneu muzical postbelic, pentru care avea încheiate contracte ferme cu firme de Impresariat americane, cu termene și programe stabilite ferm și cu invitația de a fi reînnoite. Prin urmare, nimeni nu-l gonise din România! Fusese decizia sa și a Doamnei sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, ca răspuns la realitățile noi al României postbelice. Mai târziu, în anul 1951-1952, în cadrul convorbirilor sale cu Bernard Gavoy, George Enescu avea să explice motivele care-l determinaseră să plece din România, să aleagă exilul. Iată ce spunea marele muzician român: ”Se știe ce s-a întâmplat cu țara mea, ocupată până la urmă de URSS. (subl. ns.) În ce mă privește, am vrut să rămân credincios principiilor și sentimentelor mele, unei tradiții de care nu am vrut să mă despart. Părăsind țara în care m-am născut, mi-am luat rămas-bun de la multe lucruri, și mai ales, de la speranțele mele de a mă retrage la țară. Așa este viața”. (cf. Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu/Les souvenires de Georges Enesco, ediție bilingvă, Editura Curtea Veche, București, 2017, p. 247-249) Să precizăm că, în același orizont de timp, când aveau loc întâlnirile dintre cei doi, George Enescu și Bernard Gavoty, muzicianul român a luat o decizie menită să pună capăt speculațiilor (și presiunilor Serviciilor secrete românești) privind o posibilă reîntoarcere a sa în România. În iunie 1952, domnia sa a întocmit un nou Testament și a decis ca toate testamentele sale anterioare să fie anulate, în consecință și Testamentul de la Tescani, din 14 iulie 1946, prin care își exprima dorința sa – ultima dorință – să fie înmormântat în România, la Tescani. Să nu fi știut Doamna Ministru Constanța Crăciun, nimic din toate acestea? Hm., hm., Cât despre celelalte întrebări pe care Doamna Ministru își închipuia că-i vor fi puse, și aici, domnia sa se afla departe de adevăr. Căci cei care i-ar fi putut pune astfel de întrebări știau ce fel de regim politic era în România. Cine ar fi putut să vină să pună Doamnei Ministru astfel de întrebări? Nimeni! Ele țâșneau – poate – de undeva din adânc, din subconștientul distinsei Doamne, unde exista, probabil, un sentiment de culpabilitate. Acest sentiment avea să dea naștere unor aprecieri și opinii ulterioare lansate acolo, în acea întâlnire de taină. Unii vor fi fost uimiți! Alții vor fi ridicat sprânceana – surprinși de îndrăzneala (sau nesăbuința ???) distinsei doamne!
PORTRETUL LUI GEORGE ENESCU ÎN CHEIE…. PROLETCULTISTĂ
Doamna Ministru Constanța Crăciun considera că era o datorie să fie spus adevărul despre marele muzician român. ”Avem această datorie” – clama domnia sa. Iar îndeplinirea acestei datorii avea un rol însemnat – țineți-vă bine – ”și în lupta pentru pace, pentru întărirea morală a oamenilor muncii”. (subl. ns,) Râsu/plânsu! Daaaaaaaaa! Ce să ne mai mirăm! Eram în 1955, în plină epocă proletcultistă și acest limbaj intrase în vocabularul cotidian, folosit nu numai de culturnici și politruci pe la mitinguri și ședințe plenare din fabrici și uzine ci, iată, chiar și de către un Ministru. Și încă un Ministru al Culturii! Doamna Constanța Crăciun explica de ce merita să fie spus adevărul despre George Enescu. Și, pe repede înainte, schița un portret al marelui muzician român. Un portret așa cum și-l imagina domnia sa. Un portret, în cheie proletcultistă – evident! Un portret în cel mai cras limbaj de lemn! ”A fost un om de onoare, cu umanitate, un patriot înflăcărat, legat de poporul și de țara noastră și de viața noastră din ultimul timp. Pe bune? Adică, George Enescu era legat și mândru (????) de viața românilor din anii regimului comunist din România? Se sparie gândul! El ”a fost – continua senin Doamna Ministru – un om care a iubit tot ce este înaintat”. (subl. ns.) (ibidem, CONSFĂTUIREA, loc. cit. p. 140) ”Aceste lucruri – sublinia distinsa doamnă – trebuiesc (sic!) spuse foarte grabnic.” (subl. ns.) Și privind în sală va fi dat cu ochii de jurnaliștii care erau acolo, și în secunda doi a formulat o dispoziție către aceștia. ”Va trebui ca tovarășii de la presă care sunt aici, să se adreseze oamenilor de cultură, academicieni, scriitori, etc., etc., care l-au cunoscut pe Enescu și chiar de mâine (subl. ns.) trebuie să existe acestea (articolele despre George Enescu – n. ns.) în presa noastră”. Domnia sa considera că ”tovarășii de la presă” (care nu erau decât unul, întrucât Stenograma menționase doar un singur nume, pe…. ”Tov. Dumitrescu” – Vasile Dumitrescu, Directorul Agenției Române de Presă, AGERPRES – n. ns.) nu aveau nevoie de indicații întrucât – sublinia distinsa doamnă – ”poziția Guvernului nostru este știută”. Da, așa era! Linia fusese dată. Cu toate acestea, domnia sa avea unele opinii care, ce să vezi….. nu erau pe linie! Să citim.
NOI NU AM SPUS ADEVĂRUL
Doamna Ministru Constanța Crăciun nu era mulțumită de ceea ce se făcuse până atunci pentru cunoașterea vieții și promovarea operei marelui muzician român. ”Noi – spunea domnia sa – nu am povestit poporului nostru adevărul – nici asupra vieții și nici asupra gândurilor lui Enescu”. (subl. ns.) Adică….. ”am mințit” – ar fi putut să spună domnia sa. Dar, nu spunea! Acum, în ceasul al doisprezecelea, când marele muzician român urcase la Cer, distinsa Doamnă recunoștea că trebuia schimbat ”macazul”, că trebuia spus adevărul și că aceasta era o necesitate. Ba chiar o obligație. ”Suntem obligați să facem acest lucru” (subl. ns.) clama cu hotărâre Doamna Ministru. ”Noi trebuie să arătăm, pe baza documentelor, a amintirilor”, care este adevărul. ”Aceste lucruri trebuie povestite” – preciza ferm domnia sa! În România dar și în străinătate. Pe aceiași linie, Doamna Ministru făcea o evaluare, punea în balanță ceea ce dăduse România marelui muzician, în comparație cu ceea ce dăduse EL României. ”Ceea ce am dat noi – preciza domnia sa – a fost întotdeauna sub valoarea a ceea ce ne-a dat el, și aceasta nu este o cinste”. Da, așa era! Cu siguranță cei din sală – îndeosebi muzicienii – vor fi ciulit urechea. Hm., Hm., Hm., Despre ce vorbim? – se vor fi întrebat ei, privind atenți chipul delicat al distinsei doamne. Ei știau cel mai bine cum fusese promovat până atunci George Enescu în articolele și lucrările elaborate de autori – altfel buni profesioniști – dar îngrădiți de principiile impuse de ”tovarășii de la partid”, de cenzorii comuniști. Ei știau cel mai bine cum fusese promovată creația muzicală enesciană la Radiodifuziunea Română, îndeosebi în perioada mandatului lui Matei Socor când creațiile enesciene se opreau la celebrele Rapsodii, ca și cum în creația marelui muzician român n-ar mai fi existat și alte opere. Nici în programele Orchestrelor filarmonice din țară situația nu era mult diferită. Și ele treceau prin sita cenzurii comuniste și erau supuse ”indicățiilor” venite de la ”partid”. Ascultând opiniile Doamnei Ministru se vor fi întrebat: era posibil un reviriment? Ce ciudat! Acest reviriment era declanșat de un moment tragic – trecerea în lumea umbrelor a marelui muzician român! Ministrul Culturii venea și spunea adevărul: ”noi nu am povestit poporului nostru adevărul nici asupra vieții nici asupra gândurilor lui Enescu”. (subl. ns.) Era o recunoaștere – pe față – a faptului că până atunci, tot ceea ce se spusese despre viața și gândirea marelui muzician român nu reprezenta adevărul. Ci contrariul lui. Adică minciuna! Distinsa doamnă considera că de acum adevărul despre viața și gândurile marelui muzician român trebuia spus, că devenise o obligație. ”Suntem obligați să facem acest lucru” – clama domnia sa!
O ATITUDINE CURAJOASĂ
Prin glasul doamnei Constanța Crăciun se auzea ceva ceea ce niciun lider comunist, un culturnic, un aparatnik, nu spusese până atunci. Cu glas tare. În mod deschis. Nu știm cum au fost primite spusele Doamnei Ministru de către cei prezenți acolo, în special muzicienii, invitați de ex premierul Dr. Petru Groza întrucât Stenograma nu consemnează nimic. Fie au tăcut mâlc, fie aparatnikul care a întocmit documentul a intuit ascuțimea și, de ce nu, riscul unor asemenea aprecieri care aruncau o lumină proastă, neconvenabilă asupra strategiei politice a liderilor comuniști față de George Enescu, și nu a consemnat-o. A cenzurat-o din proprie inițiativă, făcând, astfel, un serviciu distinsei doamne. Căci distinsa doamnă nu avea viață bună printre ”tovarășii” săi. Stagiile sale ca Ministru în guvernele comuniste s-au aflat mereu sub impactul nefast al politicii partidului și al gradului de obediență față de ”partid”. Constanța Crăciun s-a aflat ”la butoanele” Ministerului Culturii în perioada ”garniturii” politice a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, contemporanul său, tovarăș de suferință în perioadele când s-au aflat în detenție în temutele temnițe antonesciene: Gheorghiu-Dej – la Doftana, iar domnia sa – la Mislea. Astfel, Constanța Crăciun a fost Ministrul Culturii în perioada 31 noiembrie 1953 – 3 octombrie 1955, în Guvernul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi, în perioada 3 octombrie 1955-19 martie 1957, în Guvernul condus de Chivu Stoica. Apoi, domnia sa a rămas în sfera problemelor culturale, dar pe o treaptă inferioară, ca adjunct al Ministrului Culturii, în perioada 1959-1962 și avea să revină în prim plan, ca Președinte al Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă, în perioada 9 iunie 1962 – 18 martie 1965. Continuitatea sa în fotoliul Ministerului Culturii a fost întotdeauna o chestiune sensibilă, întrucât distinsa doamnă încerca să aducă pe agenda Ministerului său teme care ieșeau din tiparul principiilor pe baza cărora era alcătuită strategia Partidului Comunist Român privind cultura și oamenii de cultură din România. Unii cercetători ai perioadei istorice în care domnia sa s-a aflat la conducerea Ministerului Culturii au remarcat unele evenimente culturale care indicau un relativ dezgheț, o oarecare deschidere spre valorile culturale europene. Dar, precizăm noi, a fost un dezgheț efemer, aflat sub impulsul unor evenimente produse – nota bene – nu în plan intern, ci în cadrul sistemului socialist european: moartea lui Stalin (martie 1953), Raportul secret al lui Nichita Hrușciov privind crimele lui Stalin (februarie 1956), Revoluția antisovietică și anticomunistă din Ungaria (octombrie 1956). Liderii comuniști de la București au simțit ”dezghețul” și au încercat să privească – din nou – spre Europa, spre valorile europene. Dar au făcut-o nu de dragul culturii române, al elitelor culturale românești, ci de dragul unor obiective politice proprii care, cu siguranță, n-ar fi plăcut Moscovei. Declarațiile curajoase ale Doamnei Constanța Crăciun privind moștenirea enesciană s-au produs în anul 1955, când la Varșovia și Budapesta speranțele unui reviriment post-stalinist abia se înfiripau în cercuri secrete și întâlniri în subsoluri umede. Este de observat că distinsa doamnă nu va mai fi agreeată la conducerea Ministerului Culturii de către noua garnitură de lideri politici după instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu. Dar, glasul său curajos din întâlnirea aceea de taină de la Palatul Marii Adunări Naționale, din ziua de 6 mai 1955, a doua zi după decesul marelui muzician român, a fost remarcat și înțeles. Nu numai de muzicieni ci, poate chiar și de către culturnicii și politrucii care erau acolo! Aprecierile Doamnei Ministru au fost ținute minte și au fost povestite. Astfel, pe ”surse”, cum se spune astăzi, ele au pătruns în mediul academic, în cercurile exegeților vieții și operei marelui muzician român. Lansate în plină epocă proletcultistă, când adevărul era escamotat sau schimonosit de-a dreptul, pentru a putea fi împins în corsetul principiilor și al politicii ”partidului”, opiniile distinsei doamne erau dătătoare de speranțe. Cu atât mai mult cu cât, domnia sa, conștientă de valoarea opiniilor sale, privind necesitatea reconsiderării modului cum marele muzician fusese prezentat până atunci, ”poporului”, dar și celor din ”străinătate”, clama cu glas hotărât că era necesar să fie spus adevărul și că aceasta era …o obligație! Dar, după cum se știe, cu o floare nu se face primăvară! Ce a urmat? Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA. LA PARIS – DOLIU. LA BUCUREȘTI – ȘEDINȚĂ SECRETĂ. 6 mai 1955. (6) Cu o floare nu se face….primăvară!
