Prietenia lui George Enescu cu Ossip – Ossip Gabrilowitsch – a fost marcată de pasiunea pentru muzică a celor doi tineri muzicieni. Ea s-a bazat pe sinceritate, simpatie și tandrețe, Pe momente de înaltă comuniune artistică pe podiumul de concert și nu a fost scutită de întâmplări adolescentine. Deși se aflau în orașe diferite – Ossip la Viena, și George la Paris – cei doi tineri comunicau intens. Își scriau, ori se întâlneau. Fie la Paris, uneori în Salonul de muzică al Elenei Bibescu, fie la Viena, prin parcuri, cafenele sau în săli de concert unde – uneori – cântau împreună. Scrisorile – cele trimise de Ossip, erau pline de amănunte, de savoare, de observații – unele hazlii! Cele scrise de George Enescu – erau scurte, telegrafice. Dar întâlnirile face-to-face erau cele mai plăcute. Râdeau, povesteau, uneori se și certau…Deh! Erau tineri și plini de elan și dornici de afirmare. Controversele și ”noutățile” și, desigur și…bârfele, erau din lumea lor, adică a muzicienilor și a muzicii. Erau și întâlniri amânate sau…chiar ratate, precum aceea din acest episod.
OSSIP
Cei doi tineri sosiseră la Viena la vârste diferite, în momente diferite ale drumului lor pe calea devenirii artistice. Așa cum am arătat, deja, în episodul anterior, Osip Solomonovici Gavrilovici venise în Europa, la Viena, în 1894 imediat după încheierea studiilor la Conservatorul de Muzică din Petersburg. Avea 16 ani, căci se născuse în anul 1878 la Petersburg. Era un adolescent cu ciuful blond, zburlit pe frunte, care intra încrezător pe mâna unuia dintre marii profesori ai învățământului muzical vienez: Theodor Leschetizki. George Enescu venise în Viena, cu șase ani înainte, în septembrie 1888, împreună cu tatăl său și cu mama sa. Avea 7 ani și era un copil.
GEORGE
George Enescu era și el copil. Un copil cu ochi mari și obraz cam dolofan. El stârnise interesul unui mare muzician român din acel timp, Eduard Caudella din Iași. De asemenea, uimirea și admirația prietenilor și vecinilor familiei sale. El stârnise fericirea, bucuria dar și spaimele tăcute și nesfârșite ale unei mame duioase până la ultima fibră a ființei sale: Maria Enescu, născută Cosmovici. Sosind la Viena, Enescu intrase mai întâi pe mâna unui profesor de vioară, Sigmund Bachrich, la Conservatorium fur Musik und darstellende Kunst. Apoi, după retragerea mamei sale care nu s-a putut adapta peisajului citadin vienez, a intrat în grija unei guvernante, tinere, duioase și instruite, Lydia Cedre. Copilăria sa căpăta astfel, alte conotații! În toamna aceluiași an George Enescu schimbă pensiunea Doamnei Emmy Ursichz din strada Apfelgasse și în cele din urmă, cu toate regretele și lacrimile ascunse ale guvernantei sale, Miss Lydia Cedre, avea să intre în laboratorul unui mare muzician și profesor: Joseph Hellmesberger-junior. La Conservatorul de Muzică vienez unde fusese înscris, Joseph Hellmesberger-junior era profesorul său de vioară.
CASA MAESTRULUI
Dar tânărul muzician în devenire fusese luat cu totul în grijă, în casa profesorului său, casă care avea să fie mai mult decât o pensiune, mai mult decât locul unde primea lecții de vioară, mai mult chiar decât familia sa. Casa lui Joseph Hellmesberger-junior avea să fie locul unde viitorul muzician își începea drumul devenirii sale artistice. Jocul cu mingea, cu cercul și plimbările în parc, unde întâlnea și alți copii de vârsta sa, lecțiile de germană, franceză și de scriere a alfabetului român, predate în liniște de Miss Lidya aveau să fie înlocuite cu ore lungi de instruire, cu ore lungi de audiții muzicale, cu seri petrecute în oraș, dar nu la plimbare pe bulevard sau în parcuri ci acolo unde era muzică! Deci la Teatru, la spectacolele de operă.
COPILUL/SPECTATOR
La vârsta de 10-11 ani, când alți copii se joacă cu mingea și cercul, George Enescu era nelipsit de la spectacolele de operă. El ținea – desigur, la indicația profesorului său – un caiet, un adevărat Registru al spectacolelor de operă pe care le viziona! Erau menționate acolo titlul operei, autorul, locația și ceea ce ni se pare extraordinar, și opiniile lui cu privire la evenimentul la care asistase. Comentariile ”copilului/spectator” sunt uluitoare prin acuratețea și ascuțișul lor critic. Azi, acest document/registru – care a văzut lumina tiparului în România datorită regretatului muzicolog Viorel Cosma – constituie pentru noi un izvor de primă mână pentru cunoașterea climatului și exigențelor în care trăia și se forma ”copilul” Georges Enesco! Astfel, copilăria zburase – pe nesimțite! Aflat într-o mare familie de muzicieni, familia lui Joseph Hellmesberger-junior unde se ”mânca muzică pe pâine”, George Enescu nu simțise când anii trecuseră și copilăria i se strecurase printre degete! În 1895, când intra la Conservatorul din Paris, avea 14 ani. Bătea la porțile adolescenței!
ERA VEDETA PARISULUI
Între cei doi prieteni era o diferență mică de vârstă. Ossip era mai în vârstă decât George doar cu trei ani! În 1901 Ossip se afla încă la Viena sub îndrumarea profesorului său iar George Enescu era deja la Paris. El intrase în lumea fascinantă a spațiului muzical francez unde, în 6 februarie 1898, sub conducerea celebrului șef de orchestră Edouard Colonne, prezentase în premieră absolută una dintre compozițiile sale, Poema Română. Obținuse un succes fulminant – nesperat de tânărul muzician. Deși, în urma acestui succes i se deschiseseră larg ușile saloanelor aristocratice care-l doreau ca oaspete sau ca profesor al odraslelor lor, iar solicitările pentru susținerea unor concerte, ca violonist și pianist sau ca autor al unor compoziții proprii erau deosebit de numeroase, George Enescu, vedeta lumii muzicale pariziene, nu-și uitase prietenii din perioada uceniciei sale muzicale la Viena.
DAR NU-ȘI UITASE PRIETENII
Unul dintre aceștia era Ossip Gabrilowitsch. Prietenia cu el continuase și după ce tânărul muzician român se mutase la Paris și în pofida timpului sau a distanțelor, farmecul ei juvenil se păstrase. Își scriau. Se întâlneau adesea. Lui Ossip îi plăcea să scrie și să povestească despre sine, despre evenimentele mondene la care participa, despre unde îi plăcea să lucreze în timpul verii și despre dorința sa de a lucra singur, ipostază pe care o visa cu ardoare. Ossip scria mult, cu amănunte, cu opinii personale, cu observații nu lipsite de haz! Spre deosebire de prietenul său George ale cărui scrisori erau grăbite, aproape telegrafice, dar, firar să fie, extrem de expresive! În câteva rânduri, el, George, spunea tot: unde se ducea, unde fusese invitat – să cânte sau numai să… dejuneze – la ce lucra, dacă era bine dispus sau nu! Ceea ce lui Ossip nu-i reușea niciodată! Lui îi plăcea să povestească! El scria așa cum vorbea! O scrisoare trimisă de Ossip lui George Enescu și publicată de Collete Axente și Ileana Rațiu în volumul: George Enescu. Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920) , Editura Muzicală a UCMR, București, 1998) ne introduce în ”stilul” epistolier al lui Ossip. ”Vienezul” Ossip nu se sfia să-l certe pe ”parizianul” George să-i reamintească promisiuni neonorate sau momente care-i puseseră la grea încercare răbdarea și, mai ales, timpul, de care ducea lipsă întotdeauna! Lui Ossip nu-i plăcea deloc faptul că prietenul său era ”zăpăcit”, că era uituc sau…încurca gara unde trebuia să coboare! Citiți.
L-A AȘTEPTAT TREI ORE!
Într-o scrisoare din 1901 Ossip îi reamintea lui George Enescu faptul că nu-și onorase o promisiune. Ca un frate mai mare, căci avea mai mult cu trei ani decât tânărul său prieten, îl certa: ”Mi-ai promis Sonata a II-a și nu mi-ai trimis-o încă” – scria Ossip nedumerit de lipsa de promptitudine a prietenului său. Același Ossip părea supărat pe George pentru că datorită unei neînțelegeri rataseră întâlnirea pe care o stabiliseră. Într-o Carte poștală trimisă din Viena lui George Enescu aflat atunci la Paris, Ossip îl dojenea pe prietenul său cu care ar fi trebuit să se întâlnească la Viena: ”De ce te-ai dus la Westbanhof – îi scria el în 1901 lui George Enescu – când mi-ai anunțat sosirea ta la ora 5? De ce nu te-ai dus la Franzjosefplatz când știai că e la un sfert de ceas de mine? (….) Ce ghinion ca tu să sosești tocmai când eu porneam la Westbanhof după o așteptare de 3 ore! Cât de rău îmi pare! Dar, poate te voi vedea la întoarcere! Îți voi scrie în curând!” (Colette Axente, Ileana Rațiu, op. cit. p. 31)
CU CAPUL ÎN…. MUZICĂ
Ahhhh! Ossip, blândul și calmul Ossip, părea gata să-l ia de urechi pe prietenul său care era cu capul în nori! Uituc de-a-binelea! Sau, cine știe? Poate era îndrăgostit? Hm., Hm., hm., Să fie el îndrăgostit și el, Ossip, să nu știe? Sau poate se gândea la vreuna din compozițiile care i se zămisleau în cap? Căci George avea capul plin de idei, de muzică pe care ar fi dorit s-o pună pe portativ! Era…cu capul în….muzică! Da, așa era! Ossip intuise bine! George Enescu avea – cum îi plăcea lui să spună – capul plin de muzică. Peste ani, întrebat asupra proiectelor sale componistice marele muzician român a răspuns: ”Ca să pun pe portativ muzica pe care o am în cap ar trebui să trăiesc două sute de ani! Dar, în acel an 1901 când au loc evenimentele consemnate în scrisoarea lui Ossip, tânărul compozitor era la început de drum. El gustase din cupa succesului prin acea lucrare extraordinară Poema Română, urmată de altele – tot atât de interesante, de originale – dar nu încă atât de celebre! Ossip, însă, era contrariat de o întâmplare neînsemnată, banală. Că George uitase în ce gară trebuia să coboare. Auzi – se va fi mirat Ossip – să încurce el stațiile de gară, să uite unde trebuia să coboare și să rateze o întâlnire! Și Ossip răbdător până la cer îl așteptase acolo – trei ore! Trei ore!!! Hm., hm., hm., Însă, Ossip era blând, îngăduitor și aproape că uitase de pocinogul pe care i-l făcuse prietenul său uituc!
UN GÂND TANDRU PENTRU PRINȚESA BIBESCU
În aceiași scrisoare Ossip Gabrilowitsch se interesa de prințesa Elena Bibescu. El știa cine era această înaltă doamnă, știa că George Enescu fusese lansat în spațiul muzical parizian datorită sprijinului ei direct, știa că prietenul său era (continua să fie) o prezență agreabilă și frecventă în salonul ei de muzică și îl întreba, pe un ton oarecum familiar: ”Ce mai face prințesa Bibescu și toată familia sa? Îi voi scrie în curând!” – preciza el, de unde se vede că nici el nu era străin de evenimentele care se petreceau în salonul celebrei prințese și că și el participa la seratele muzicale susținute de distinsa doamnă. În 1901 Ossip va fi fost la curent cu suferințele distinsei doamne care avea să treacă în lumea umbrelor un an mai târziu, în 18 octombrie 1902, acasă, în România, la conacul său din Epureni aflat la câțiva kilometri de Bârlad.
OSSIP – ERA UN BUN PIANIST
Datorită studiilor sale muzicale de la Sankt Petersburg unde avusese mari profesori, precum Anton Rubinstein, Liadov și Glazunov, dar și al studiilor vieneze unde se aflase de la început sub îndrumarea unui mare profesor al momentului, Theodor Leschetizki, Ossip Gabrilowitsch ajunsese un bun pianist. El era împătimit de studiul instrumentului pe care-l studia și-l iubea cu ardoare. ”Lucrez mult în acest moment – îi scria el lui George Enescu – căci prepar două concerte la Berlin în sala Bosendorfer în lunile decembrie și ianuarie (24 și 7). Mă voi întoarce la Paris în februarie și i-am scris lui Colonne (Eduard Colonne, marele șef de orchestră care-l lansase pe George Enescu în lumea muzicală pariziană cu acel concert de pomină unde a fost prezentată în premieră absolută Poema Română –n .ns.) pentru a-l întreba dacă poate să mi se rezerve o dată (pentru concert – n. ns) la acea epocă”. (ibidem, Colette Axente, Ileana Rațiu, op. cit. p. 31) .
PROIECTE ESTIVALE
Ossip îl ținea la curent pe prietenul său, devenit acum parizian, despre planurile sale de peste vară și despre intenția sa de a lucra ”și singur”: ”Am un superb Bosendorfer și vreau să stau aici toată vara căci Leschetizki nu pleacă la Ischl decât foarte târziu. De altfel – spunea el – excedat probabil de tirania profesorului vienez – mi-ar plăcea să lucrez și singur un timp”. Tot Ossip îl ținea la curent și cu unele evenimente mondene la care participase printre acestea fiind o mare recepție cu ocazia aniversării a 71 de ani a profesorului său, Theodor Leschetizki. La această selectă recepție Ossip întâlnise mari personalități ale vieții muzicale printre care și pe profesorul polonez Bronislav Hubermann. Acesta îi trimitea lui George Enescu, prin Ossip, salutările sale. ”Hubermann era acolo – scria Ossip lui George Enescu – și m-a rugat să-ți transmit multă prietenie din partea lui”.
ÎMPREUNĂ – PE PODIUMUL DE CONCERT
Mai târziu, în 1904, cei doi prieteni aveau să cânte împreună la celebra sală de concerte ”Erard” din Paris, Ossip fiind un bun pianist. În programul Concertului de sonate ”George Enescu – Ossip Gabrilowitsch” figurau Sonatele de Beethoven (op. 24), Brahms (op. 108) și Grieg (op. 8) . (ibid., Colette Axente, Ileana Rațiu, op. cit. p. 31). Pentru George Enescu, Ossip Gabrilowitsch avea să rămână un prieten din perioada sa adolescentină, a studiilor vieneze, marcată de fiorul juvenil al vârstelor pe care cei doi viitori mari muzicieni ai Europei îl aveau. Însă Ossip nu era singurul muzician născut și format (parțial) în spațiul Rusiei țariste pe care tânărul muzician român îl cunoștea și de a cărei prietenie se bucura. Cu tânărul muzician avea să se întâlnească nu numai cu ocazia întâlnirilor directe – unele, cum am văzut, ratate, amânate – nu numai pe calea misivelor trimise, nu numai cu ocazia unor colaborări artistice cum a fost de pildă acel Concert de Sonate susținut în anul 1904 ci și cu ocazia unor evenimente mondene din spațiul muzical parizian. Unul dintre aceste evenimente a fost Recepția care a fost dată de către compozitorul Camille Saint-Saens în onoarea muzicienilor ruși sosiți la Paris în mai 1907. Despre această recepție și impactul sosirii acelui mare grup de muzicieni ruși la Paris – într-un episod următor.
Acum să ne îndreptăm atenția spre alți muzicieni ruși – ruși care au devenit europeni – și care au fost prietenii și colaboratorii lui George Enescu. Citiți următorul episod al acestui serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (3) Felia – diva wagneriană. Citiți!
