Pentru elitele românești – cele politice și culturale – viitorul României era ca și stabilit. Acest viitor, își arăta – deja – semnele. Nu numai prin deciziile politice ale noului guvern condus de Dr. Petru Groza, ci și prin evenimentele care aveau loc în viața cotidiană a românilor, în spațiul social și cultural. Că România era acum ”cu fața” spre Moscova, de fapt, sub obrocul ei, nu mai era un secret pentru nimeni. Un crivăț venea dinspre stepele ruse. Peste români! Peste România.
ROMÂNIA ÎN STRATEGIA MOSCOVEI
Această nouă ipostază a României, cu fața spre Moscova, se vedea peste tot: la cinematograf, la teatru, în librării, la piață, în magazine, pe stradă. Peste tot. Căci propaganda pro sovietică, părea să nu aibă limite. Ea venea întruna peste România și peste viața românilor. Ea era vârful de lance al acelei strategii întocmite în laboratoarele secrete ale Moscovei privind transformarea profundă a României, până la sovietizarea ei. Această sovietizare nu era un scop în sine ci era determinată de un obiectiv strategic militar. Datorită așezării sale geografice România, care avea deschidere la Gurile Dunării și la Marea Neagră, intra în planurile strategice ale elitelor militare și ale liderilor politici de la Kremlin. Ea își găsea un loc important în sistemul defensiv sovietic de la Dunăre și Marea Neagră. Acesta era climatul dramatic al României, pe care elitele României îl intuiau, îl decelau, îl trăiau – noapte și zi. Un crivăț siberian sufla neîncetat peste români. Peste România. Iată de ce știrea, venită, cum se spune ”pe surse” – privind turneul marelui muzician român George Enescu, era surprinzătoare și stârnea rumori în saloanele mondene și în cercurile elitelor românești. Un turneu în Rusia?
CE SPUNEAU CÂRCOTAȘII?
Spiritele lucide, scepticii, cei care nu agreau cotitura istorică pe care România o făcuse, faptul că România era acum ”cu fața” spre Moscova, cei care nu făcuseră ”pactul cu diavolul”, vor fi primit această știre cu rezervele de rigoare, evenimentul fiind (pentru ei) îngrijorător și trist. Un turneu în Rusia? În Rusia comunistă? Să mergi și să cânți rușilor? Să fii aplaudat de ei, și să te înclini în fața lor, mulțumindu-le pentru aplauzele lor? Să stai cu ei la masă? Să participi la recepții și să ciocnești cu ei paharul cu șampanie? Faptul în sine era tulburător! Și mai tulburător devenea în clipa când acești sceptici, priveau mai îndeaproape protagonistul evenimentului. Cine era el? George Enescu – marele muzician român, omul integru, omul care detesta politica! O demonstrase cu prisosință în anii regimului politic antonescian când refuzase turnee bănoase în Germania lui Hitler, spre deosebire de alți mari muzicieni români, care fuseseră onorați de regimul antonescian și de reprezentanții diplomatici naziști de la București, nu numai cu bani ci și cu diplome și medalii cu însemnele Germaniei naziste. În 1939, chiar înainte de declanșarea războiului de către Germania hitleristă și de intrarea României în război, marele muzician român își scurtase un turneu în America și, apoi, părăsise Franța, preferând să vină ”acasă” pentru a fi alături de români, de țara sa. În 17 octombrie 1939 el susținea ”primul concert de sonate” după întoarcerea sa în țară, împreună cu un alt mare artist român, pianistul Dinu Lipatti. Câteva zile mai târziu, în 21 octombrie , acompaniat de excelenta pianistă Ghita Schapira, susținea un alt concert de sonate – Brahms, Nottara și Beethoven. Aceste prime apariții ale muzicianului român pe podiumul de concert la București s-au bucurat de o primire entuziastă. ”Lume nebună” – nota Irina Procopiu în Jurnalul său, sintetizând astfel, în două cuvinte bucuria melomanilor la reîntâlnirea lor cu marele muzician român. (Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891-1950), Editura Polirom, București, 2016, p. 127) În anii ce au urmat, anii celui de al doilea război mondial, el își impusese un regim de viață discret, aproape auster. Se distanțase, în mod subtil și elegant, de viața mondenă a Bucureștiului. Și nu numai el ci și soția sa, distinsa doamnă Maria Cantacuzino-Enescu.
CE SPUNEA MAESTRUL?
În această acțiune de distanțare de climatul politic cotidian el nu se distanțase de muzică. Dimpotrivă. Acolo își găsise refugiul lansând în spațiul public românesc programe muzicale de largă anvergură. Astfel, prin muzică se ținuse departe de politică! Și încerca să o facă și acum, în noile condiții istorice, declarând, ori de câte ori avea prilejul, că domnia sa era interesat de muzică! Nu de politică! Da, era membru al ARLUS-ului (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) Asociație înființată în 12 noiembrie 1944 – înainte ca războiul cu Germania hitleristă să se fi încheiat. Marele muzician român nu-și nega această ipostază întrucât domnia sa era membru și al altor Asociații de promovare a relațiilor culturale ale României, precum acea Asociație ”Amicii Americii”. Astfel, George Enescu nu vedea această nouă Asociație apărută în spațiul public românesc decât așa cum le vedea și pe celelalte al cărui membru era: ca instrumente de promovare a culturii române, de dezvoltare a relațiilor de colaborare în domeniul cultural. Era notoriu că ARLUS polarizase interesul unor intelectuali de marcă ai României din toate domeniile de activitate, culturale, tehnice și științifice. Unii erau cu vederi de stânga. Alții (mai naivi) credeau că prin activitatea lor, prin prestigiul lor, puteau influența, în mod pozitiv, relațiile cu URSS grav avariate în domeniul cultural de evenimentele provocate de cel de al doilea război mondial. (Cf. Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu, Muzicieni români. Biografii ascunse în arhive, Editura ARS DOCENDI, 2011) În această categorie se încadra și marele muzician român. Astfel că, la puțin timp după înființare, primise să fie diriguitorul activității Asociației în domeniul muzical. La 25 noiembrie 1944 fusese ales ca președinte al subsecției de muzică din cadrul Consiliului General ARLUS. Menirea sa în cadrul acestei secțiuni o înțelegea ca fiind închinată muzicii, promovării creației muzicale din cele două țări, muzicienilor din România și URSS. Căci, unde era muzică – nu era loc pentru politică! Aceasta era viziunea lui George Enescu pe care avea s-o impună, ca fir călăuzitor și turneului pe care avea să-l susțină în primăvara anului 1946 la Moscova. Astfel, marele muzician român nu lua în seamă rumorile care vor fi fost în saloanele mondene sau în cercurile elitelor bucureștene, inclusiv în cercurile muzicale, la auzul știrii privind turneul său în Rusia Sovietică din primăvara anului 1946. Viziunea sa era bine conturată și avea s-o pună în aplicare cu dârzenie. Rumorile din saloanele mondene și cercurile elitelor muzicale bucureștene? Eh, ”gura lumii – slobodă” – își va fi spus îngăduitor, Maestrul!
CE DOREA PRINȚESA
Mai sensibilă la aceste ”rumori” părea a fi soția sa, Maria Cantacuzino-Enescu. Distinsa doamnă aflase cum tema unui turneu în Rusia al Maestrului era întoarsă pe toate fețele în acele zile de sfârșit de an, pe la mesele de Anul Nou. Ea era la curent cu opiniile lansate de către acei neobosiți ”cârcotași” care intuiseră viitorul României în noile condiții geopolitice postbelice, care nu făcuseră ”pactul cu diavolul” și care suportau, cu stoicism, ”crivățul” stepelor ruse. Aceștia considerau că lumea în care trăiau era o ”lume pe dos”. În acest punct ei se întâlneau și cu opiniile distinsei prințese. Calificând unele momente prin care trecuse după 23 august 1944, distinsa doamnă sublimase totul în două cuvinte: ”lumea pe dos”. Da, și pentru ea, lumea în care trăia acum, era o ”lume pe dos”, în comparație cu ”lumea” în care trăise până atunci. Distinsa doamnă știa că această ”lume pe dos” se datora schimbărilor ce avuseseră loc în Europa, și în lume, ca urmare a celui de al doilea război mondial, a reașezărilor geopolitice dictate de interesele statelor învingătoare – URSS, MAREA BRITANIE și SUA. România intrase în caruselul acestor…reașezări care o plasaseră în sfera de influență a Moscovei. Iar Moscova – grăbită – își punea amprenta sa asupra României. Agita ”masele proletare”, schimba guvernul/guvernele Regelui Mihai I și așeza la cârma țării un guvern nou, cu un titlu liniștitor (și ipocrit), un guvern de largă concentrare democratică (???), de fapt guvernul său. Un guvern care avea să fie instrumentul docil și eficace (pentru Moscova) pentru a instaura în România un nou sistem politic, sistemul comunist. În țara celor care instauraseră în România această ”lume pe dos” dorea să pună piciorul distinsa prințesă Maria Cantacuzino-Enescu. Drumul până la Moscova? Întâlnirea cu Moscova? Cu semenii distinsei doamne ambasador Kavtaradze sau cu cei ai acelor soldați, cu ochi de mongoli ce intraseră inopinat în locuința sa, în frumoasa ”Casă cu lei” de pe Calea Victoriei? Impresiile sale? Surprizele? Dezamăgirile? Se pregătea pentru ele, întrucât, așa cum precizase ea în Amintirile sale, ardea de nerăbdare să vadă Moscova. Dar până când s-ar fi aflat în situația să trăiască toate acestea, distinsa doamnă va avea prilejul să cunoască la București – și nu la Moscova – un alt personaj demn de interesul domniei sale, un alt ”trimis” al Moscovei a cărei misiune era similară cu aceea a doamnei Ambasador Kavtaradze, și a acelui insolit Dl. ”L” . Și, desigur, nu numai ei, întrucât România era plină de mulți domni ”L”, etc., etc., etc. Era Dl. Vladimir Semionovici Kemenov, președintele VOKS (Societatea pentru Relații Culturale cu Țările Străine). Cine era Dl. (ah, pardon – ”tovarășul”) Kemenov? Și ce făcea el în România? Citiți episodul următor intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (9) Dl Kemenov – un culturnic cu stil. Citiți.
