Încă din toamna anului 1944, la puțin timp după ce Stalin și Churchill conveniseră asupra sferelor lor de influență în Europa postbelică, iar România intrase în ”ograda” Moscovei, la București au început să sosească, în valuri, fel și fel de ”trimiși” ai Moscovei. Artiști – unii de mare clasă – violoniști, pianiști, artiști lirici, mari ansambluri artistice corale sau de dans, scriitori, profesori universitari, oameni de știință, consilieri, lideri sindicali și… culturnici și politruci.
MISIUNEA LOR
O varietate de ”trimiși” pătrundea în toate sferele vieții românești. Misiunea lor era aceea de a promova valorile marelui popor sovietic, de a arăta românilor generozitatea marelui prieten de la Răsărit, rolul său salvator, bla., bla., bla., Și – extrem de important – de a le împărtăși experiența marelui popor sovietic, de a da lecții, etc., etc., Acești ”trimiși” păreau convinși de rolul lor și se purtau ca atare. Cu prietenie, cu înțelegere, cu simpatie, deciși să câștige simpatie și să pătrundă în suflete și, mai ales, în mintea românilor. Acești ”trimiși” păreau ferm convinși că sunt posesorii unor valori, ai unor experiențe ce trebuiau…împărtășite și, evident, preluate ad-litteram. Vladimir Semionovici Kemenov, președinte (din 1940) al Societății pentru Relații Culturale cu Țările Străine (VOKS), era unul dintre aceștia. El își încărcase agenda activității sale de după război, cu un nou punct geografic: România. Încă din toamna anului 1944, beneficiind de statutul său de înalt oficial al unei instituții de mare importanță în aplicarea strategiei Moscovei privind extinderea influenței sale în domeniul cultural precum era VOKS, Vladimir Semionovici Kemenov a poposit în România pentru un lung sejur. În noiembrie 1944 a participat la înființarea Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), structură care se dorea a fi formula pandant a VOKS. După înființarea ARLUS Dl Kemenov a rămas în România până la finele lunii decembrie 1944. Deci – s-a aflat în România aproape două luni de zile! Și, dacă urmărim colecția ziarului VEAC NOU (ziar ce apărea, săptămânal, la București sub egida ARLUS), vom constata că trimisul Moscovei, Dl. Vladimir Semionovici Kemenov a avut un program extrem de dens. Atât de dens încât el n-a lipsit nici de la împărțirea darurilor de Crăciun organizată de ARLUS la un Cămin de copii din București.
VIZITE DE CURTOAZIE
Sosit la București pentru un ”sejur” atât de lung, trimisul moscovit a început o activitate minuțioasă de cunoaștere a elitelor românești – politice și culturale. El a fost primit cu deosebită curtoazie de câțiva dintre miniștrii Cabinetului Dr. Petru Groza: Constantin Vișoianu (ministrul Afacerilor Externe) Ștefan Voitec (Ministrul Educației Naționale) Gh. Pop (Ministrul Cultelor și Artelor), Constantin I. Parhon, (Președintele ARLUS) (cf. Veac Nou, An. I, No. 3, Duminică 24 dec. 1944). A vizitat Academia Română unde a fost primit de către Academicianul Dimitrie Gusti, președintele Academiei Române și a ascultat ”cu deosebit interes” expozeul acestuia despre activitatea acestei înalte instituții a culturii române. Dl. Kemenov, a fost condus apoi, de către însuși Dimitrie Gusti, la Biblioteca Academiei Române. Aici, distinsului oaspete i-au fost prezentate exponate din Colecțiile înaltei instituții ale culturii române. ”Cu o înțelegere dintre cele mai profunde”, Dl. Kemenov ”a căutat să vadă documentele valoroase ale neamului nostru și a arătat interes pentru tot ce a creat de-a-lungul veacurilor poporul nostru” – se menționa într-un Raport intitulat: ”ÎN TOVĂRĂȘIA DOMNULUI PREȘEDINTE KEMENOV – O săptămână rodnică”. (ANIC, Fondul ARLUS, Dosar 11/1945-1946, p. 375) ”Documentele istorice – se perindau în fața noastră unul după altul, pentru ca să reînvie toată truda, toată munca depusă în decursul vremurilor” (ibidem, ANIC, Fondul ARLUS, loc. cit. p. 375). Oaspetele a fost plimbat prin sălile de lectură ale Bibliotecii, cu explicațiile de rigoare, gazda sa ascultând cu politețe (și supușenie) întrebările, opiniile și ”sfaturile” înaltului vizitator. ”Ceea ce caracterizează această distinsă personalitate – observa autorul Raportului mai sus menționat – este priceperea cu care știe să vadă fiecare amănunt și să facă legătura între fiecare lucru și viața pe care o trăim”. La Biblioteca Academiei Române oaspetele s-a interesat de cine este frecventată Biblioteca, dacă este deschisă tuturor acelora care vor s-o cunoască, precum și de organizarea acestei înalte instituții, etc., etc.,
SURPRIZA DIN FIȘELE B.A.R
Aici, înaltul oaspete a avut parte și de o surpriză. El s-a bucurat ”când a văzut în fișele Bibliotecii noastre lucrări ale Marelui Stalin și ale altor cercetători” (sovietici – n. ns.) (ibid. ANIC, Fondul ARLUS, loc. cit.) Se vede treaba că pentru Dl. Kemenov vizita sa la Biblioteca Academiei Române n-a fost numai una protocolară, domnia sa, voind să cunoască nu numai valorile istorice ale Bibliotecii ci și interesul personalului acesteia pentru bibliografia sovietică. Fie că va fi cercetat personal fișele fie că îi vor fi fost arătate, distinsul oaspete a avut ocazia să vadă cu ochii săi, cât de prezente erau lucrările lui Stalin aflate în custodia Bibliotecii Academiei Române. Și, după cum consemnează documentul aflat în custodia ANIC, oaspetele ”s-a bucurat”. Totuși, reprezentantul Bibliotecii Academiei Române care-l însoțea găsea că ceea ce exista – deja – în custodia acestei înalte instituții de tezaurizare a valorilor culturii române – era prea puțin așa încât a făcut o apreciere care va fi plăcut mult înaltului oaspete. O apreciere pe care însoțitorul distinsului oaspete n-o lasă să-i scape, menționând-o în textul său. ”E drept – a apreciat cu simț autocritic reprezentantul Bibliotecii – sunt puține la număr și așteptăm, acuma când au căzut barierele, să ne îmbogățim și cu ceea ce au creat popoarele din Uniunea Sovietică” (subl. ns.) (ibid. ANIC, Fondul ARLUS, loc. cit.) Cu siguranță asemenea aprecieri vor fi gâdilat strașnic orgoliul trimisului moscovit. Ele relevau nu atât nemulțumirea distinsului intelectual român față de ceea ce se găsea în depozitele instituției pe care o slujea privitor la lucrările lui Stalin și ale altor cercetători sovietici, cât reverența (ca să nu spunem lingușeala) pe care acesta o făcuse oaspetelui său. Metafora ”barierelor” ce se aflaseră între România și Rusia comunistă, ”bariere” acum…căzute, va fi plăcut mult distinsului oaspete.
SPAȚIUL UNIVERSITAR ȘI ARTISTIC
Dl. Kemenov a fost interesat și de viața instituțiilor universitare și artistice din România. El a făcut vizite la Universitatea din București unde s-a întâlnit cu Rectorul Universității, profesorul Simion Stoilov, iar la Facultatea de Drept cu Prodecanul Facultății, prof. Stoianovici și ”întregul corp profesoral”. Ca specialist în istoria artelor, Dl. Kemenov a vizitat Muzeul de pictură, sculptură și artă grafică ”Toma Stelian”, Expoziția pictorilor români de la sala Dalles și celebra colecție de artă ”Zambaccian”. Aici, Dl. Kemenov, a privit cu atenție valorile artistice din celebra colecție Zambaccian, a răspuns cu politețe întrebărilor pictorilor români invitați acolo special pentru această întâlnire și, ca specialist în istoria artelor, a făcut aprecieri. El constata că în colecția Zambaccian, domnia sa nu a putut să vadă ”pictura românească” și că ceea ce se afla în această colecție ”reprezintă lucrări valoroase asupra cărora, însă, se resimte influența străină”. (subl. ns.) Distinsul oaspete nu s-a putut abține să nu dea ”lecții” artiștilor români care erau acolo, sugestiile sale fiind inspirate din principiile esteticii marxist-leniniste, ale realismului socialist. ”Pictorul – a spus. Dl. Kemenov – trebuie să fie și el un îndrumător. Și pentru aceasta, cred eu, (….) ar trebui studiate mai profund caracterele țăranilor, culorile vii care sunt de o prospețime continuă. Și, prinderea în imagini, imprimă caracterul poporului pe tablouri, face să înțelegem poporul – de unde trebuie să ne tragem puterea”. (ibid. ANIC, Fondul ARLUS, loc. cit. p. 376) Dl. Kemenov și-a argumentat această opinie povestind cum au lucrat pictorii sovietici în timpul celui de al doilea război mondial, în special în perioada dramatică a blocadei Leningradului. ”La noi, pictorii au stat la Leningrad în timpul bombardamentelor și au făcut lucrările cele mai frumoase” (….) ”În spatele frontului, în tranșee, pictorii noștri – noaptea la lumina unei lămpi sau lumânări – au creat acele panouri care arată războiul, care îndeamnă armatele roșii la lupta contra armatei fasciste germane” (ibid. ANIC, Fondul ARLUS, loc. cit. p. 377) Dl. Kemenov, s-a întâlnit, de asemenea cu reprezentanți ai Teatrului românesc asistând la spectacolele de la Teatrul Mic și a avut o întâlnire face-to-face cu actorii Teatrului evreiesc, Barașeum, din București. Peste tot, unde a poposit, distinsul oaspete a ținut scurte alocuțiuni ascultate de asistență cu atenție și…supușenie. Într-un articol publicat în ziarul VEAC NOU trimisul sovietic era apreciat ca fiind ”un prim ambasador” (subl. ns.) al Uniunii Sovietice ”pentru a ne vorbi și a ne face cunoscută marea dezvoltare culturală pe care Statul Sovietic a dat-o popoarelor din Uniune”, etc., etc., (ibidem, VEAC NOU, loc. cit.) Dincolo de misiunea sa, Dl Kemenov era un bărbat fermecător și cu un discurs inteligent și…plin de miez. Autorul articolului din ziarul mai sus citat încerca un scurt portret al înaltului oaspete moscovit. Dl. Kemenov – scria el ”este un tânăr cu o figură care exprimă numai bunătate”, iar cuvintele lui (ah! cuvintele) sunt ”pline de miez și de o largă înțelegere a lucrurilor și a luptei pe care să o ducă intelectualii țărilor democratice”. (ibid. VEAC NOU, loc. cit.)
SALOANELE MONDENE
Dar, Dl Kemenov nu rata prilejul de a intra în dialog și cu vedetele saloanelor mondene bucureștene, simpatizante – sau numai interesate – de spațiul Rusiei comuniste, de fosta ”Țară a Țarilor” – cum o numea prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Pentru culturnicul moscovit, aceste personaje erau interesante pentru că erau mai aproape de elitele intelectuale și politice românești. Știau ce spun și cum percep ele evenimentele de pe scena politică bucureșteană. Astfel, putea fi luat ”pulsul” unor categorii politice și sociale aflate în derută, al unei societăți în plină transformare, conștientă – sau nu – de viitorul care o aștepta. Un viitor – adăogăm noi – ce era trasat nu la București ci – la Moscova. Cu siguranță, Dl. Kemenov va fi știut ”în clar” care era strategia Moscovei privind extinderea influenței sale în România. El își făcea datoria, fiind un executant al sarcinilor primite de la mai marii săi, instalați în birourile austere ale Kremlinului. Printre aceste ”sarcini” pe care Dl. Kemenov le avea, era și aceea a cunoașterii ”materialului uman” al țării ce intrase în ”ograda” Moscovei.
PRINȚESA ÎN VIZORUL LUI
Acest ”material” trebuia cunoscut și modelat precum era modelat lutul în atelierul unui sculptor. Iar Dl. Kemenov, care, ”la bază” era istoric de artă și frecventa – la propriu – atelierele sculptorilor, știa să aleagă, să distingă, acel ”lut” înzestrat cu proprietăți superioare. Prințesa Maria Cantacuzino-Enescu era o persoană înzestrată cu proprietăți…superioare. Dl. Kemenov – știa. Dl. Kemenov știa care era locul distinsei doamne în viața mondenă bucureșteană. El știa, de asemenea, că distinsa prințesă era partenerul de viață al marelui muzician român George Enescu. Astfel, culturnicul moscovit, era interesat de cunoștința cu distinsa prințesă și nu va fi evitat să se apropie de ea, să deschidă dialoguri și să-și construiască opinii. Propriile sale opinii! Dar – ce paradox – și prințesa era interesată să cunoască și să deschidă dialoguri cu un trimis al Moscovei – altul decât cei care se aflau în serviciul (serviciile) Ambasadei Rusiei Sovietice la București, care vizitau des Salonul său de muzică și cu care – menționa prințesa în Amintirile sale – dezvoltase relații de sinceră (????) prietenie! Prilejul a fost un eveniment organizat la București sub egida ARLUS. Cei doi vor fi purtat dialoguri cordiale în ”antract” sau, poate, la un pahar cu șampanie. Când, în ce dată, va fi avut loc această întâlnire, nu știm, întrucât distinsa doamnă nu face precizări în această privință, ea fiind interesată de personajul pe care-l avea în fața ochilor și nu de data când avea loc evenimentul. Certitudinea că o întâlnire face-to-face a distinsei prințese cu trimisul moscovit a avut loc o avem pe baza aprecierilor – extrem de măgulitoare – pe care distinsa doamnă le consemnează în Amintirile sale. Desigur, un set de relatări jurnalistice ne-ar fi fost de mare ajutor pentru că astfel, am fi putut fixa noi, împrejurările care au permis distinsei doamne un dialog cu trimisul Moscovei. Dar, ce ciudat, în relatările – nu puține – despre evenimentele organizate sub egida ARLUS, la care, cu siguranță George Enescu a participat împreună cu soția sa, numele distinsei doamne nu este menționat niciodată. Dar – niciodată!
MARUKA – SUB FOARFECA CENZURII?
Această constatare ne face să credem că cineva, undeva, ”acolo sus” – nu o iubea pe distinsa ”prințesă moldavă”. Judecând după acest fapt – aparent mărunt – se pare că Maruka intrase, deja, sub foarfeca cenzurii comuniste! Ce paradox! În timp ce George Enescu avea să fie trimis în Rusia Sovietică într-un turneu muzical – pe cheltuiala statului român și cu agrementul liderilor de la Kremlin – deci, cum se spune, ”era în cărți” (în ”cărțile” oficialilor români de la București și Moscova) soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu era pusă la index, numele ei fiind cenzurat din orice relatare de presă! Hm., hm., hm., Nu știm dacă distinsa prințesă va fi observat. Din Amintirile sale – consacrate anilor 1944, 1945, 1946 – până în septembrie 1946, când va părăsi definitiv România – nu aflăm nimic. Poate că distinsa doamnă nici nu era interesată de atitudinea presei față de domnia sa. Ea înțelesese că acum, în România, presa devenise, în majoritatea ei, obedientă puterii comuniste. Și ce dacă nu era în grațiile acestei prese? Cu atât mai bine – își va fi spus distinsa doamnă! Astfel, cu detașare și – am spune – cu aroganța aristocratică ce o caracteriza, distinsa doamnă își va fi concentrat atenția asupra unor obiective proprii: o vizită la Moscova, cunoașterea ”rușilor lui Stalin”, acolo, în ”Țara Țarilor” – cum numea ea Rusia Sovietică.
BISTURIUL PRINȚESEI
Dar, acest interes – propriu – se întindea și asupra ”rușilor lui Stalin” care poposeau la București, cu misiuni bine definite. Astfel, întâlnirea cu unul intre acești ”trimiși”, prilejuită de acel eveniment organizat sub egida ARLUS, va fi fost o bună ocazie pentru ca distinsa doamnă să facă un pas spre împlinirea obiectivului său. Dl. Vladimir Semionovici Kemenov va constitui pentru distinsa doamnă un ”material” viu pe care domnia sa îl va pune pe masă și îl va…diseca cu bisturiul său. Cu spiritul său de observație foarte ascuțit, cu capacitatea sa extraordinară de a găsi similitudini și de a formula aprecieri – unele incomode, sau, dimpotrivă măgulitoare – distinsa doamnă va decela personalitatea partenerului său de dialog din acea seară (poate – credem noi – vor fi fost și altele) petrecută sub cupola ARLUS și va găsi trăsătura pe care domnia sa o credea a fi caracteristică trimisului moscovit: Dl. Kemenov era…… un gentleman englez perfect, bla., bla., bla., Citiți episodul următor din serialul intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (10) Dl. Kemenov – un gentleman perfect. Citiți
