Să urmărim însemnările prințesei Maria Cantacuzino-Enescu privind întâlnirea sa cu înaltul culturnic moscovit, Vladimir Semionovici Kemenov, președintele VOKS, aflat la București într-un lung sejur, cu o misiune extrem de complexă. Portretul pe care distinsa doamnă îl face trimisului moscovit este surprinzător și denotă fascinația pe care prințesa o avea – cum declara adesea – pentru spiritul slav. Dar – ce ciudat – această fascinație, ieșea din zona imaginației și intra în real, fiind transferată, cu grație, și asupra unor personaje vii, pe care distinsa doamnă avusese prilejul să le întâlnească la București.
Dl. KEMENOV ERA COMUNIST
Așa cum avea să scrie în paginile Amintirilor consacrate vizitei sale la Moscova în 1946, Maruka avea o admirație vie, nesfârșită, pentru eroii din paginile lui Tolstoi și ale altor autori clasici ruși. Dar, iată că ea întâlnea acum, la București, un personaj care, deși părea ieșit din paginile acelor autori clasici ruși cărora le era… ”captivă”, aparținea – totuși – altei lumi – lumea Rusiei comuniste! Fascinația pe care acest personaj o va fi exercitat asupra prințesei Maria Cantacuzino-Enescu era cu atât mai surprinzătoare cu cât Dl. Kemenov nu era vreun aristocrat, vreun nobil cu moșii întinse și vacanțe în stațiunile exclusiviste din Europa, cu zile și nopți pierdute prin saloanele mondene ale Parisului sau în cluburile de noapte cu circuit închis. Nu era un aristocrat din vremurile trecute. Din Rusia Țaristă. Dl. Kemenov era un contemporan al său. Era din Rusia Sovietică. Dl. Kemenov era un personaj bine înfipt în societatea sovietică, în sferele înalte ale puterii moscovite. El era reprezentantul unui regim politic, regimul comunist pe care distinsa prințesă nu-l agrea de loc, având opinii extrem de critice pe care nu se sfia să le lanseze în spațiul public bucureștean și, adesea, în urechile foarte fine, sensibile și atente, (mai ales atente) ale personalului Ambasadei Sovietice la București, cu care, așa cum scria în Amintiri (și cum am arătat și noi într-un episod anterior) distinsa doamnă dezvoltase relații de caldă și sinceră (??!!) prietenie.
AVEA OCHELARI CU RAME DE BAGA
În ochii prințesei bucureștene, Dl. Kemenov nu avea nimic din fizionomia celor ce veneau din ”stepele asiatice”, fosta ”Țară a Țarilor” cum numea ea teritoriul URSS. El nu avea nimic comun cu acei soldați ruși care intraseră intempestiv în frumoasa sa ”Casă cu lei” de pe Calea Victoriei, strigând furioși ”burjui, burjui”, lăsând în jurul lor un miros greu de dihor sau de altă sălbăticiune. Dl. Kemenov, era un domn tânăr, înalt, cu trăsături bine conturate și nasul nu prea fin (după gustul prințesei), un nas cârn care dădea chipului său o notă agreabilă, tinerească și – ce ciudat – de om bun! Dl. Kemenov, purta costume bine croite, cămăși de calitate, bine călcate și cravate asortate. Era elegant și – ca orice intelectual – purta ochelari. Ochelari cu rame de baga, sfidând astfel moda ochelarilor cu lentile mici, rotunde și rame fine metalice, de argint sau de aur (”după buget, coane Fănică”) din vremea înaintașilor săi, liderii bolșevici, companionii lui Vladimir Ilici Lenin! Astfel, Dl. Kemenov, ieșea din tradiție cu gândul secret de a fi – măcar prin înfățișare – mai aproape de Europa, de acea Europă pe care conaționalii săi, soldații ruși, (pardon, nu numai ruși, deoarce, în Armata Roșie erau soldați din toate Republicile unionale) o străbăteau sub canonadele Katiușei și, cu mari jertfe și acte de vitejie, doreau să ajungă până la Berlin, în inima Europei! Acum, Dl. Kemenov, se afla în România – parte a acestei Europe – care în urma înțelegerilor secrete dintre Stalin și Churchill intrase în ”ograda” țării sale. Sub pulpana ei. Războiul nu se încheiase, dar sorții lui erau ca și stabiliți. Când Dl. Kemenov se afla la București, în toamna anului 1944 – urmărindu-și agenda pas cu pas, o agendă izvorâtă din strategia liderilor săi de la Kremlin – pe câmpurile de luptă din Europa, cădeau conaționalii săi – soldații Armatei Roșii. Dar victoria era aproape și configurația lumii postbelice, a Europei, se desena zi după zi. Astfel, Dl. Kemenov, era sigur că ceea ce începuse să ”construiască” la București era oportun și avea să fie durabil! De aici agenda sa încărcată, de aici seriozitatea cu care-și aborda interlocutorii și siguranța cu care-și lansa opiniile, și mai ales, recomandările. Dacă citim relatările de presă privind activitatea Dl-ui Kemenov la București – consemnate în presa cotidiană, și mai ales, în ziarul VEAC NOU, care era ”vârful de lance”, instrumentul fidel al propagandei pro sovietice în România – vom avea profilul complet al unui culturnic moscovit sosit la București, imediat ce România intrase în sfera de influență a Rusiei Sovietice.
NU ZÂMBEA!
Dl. Kemenov era conștient de locul pe care țara sa, Uniunea Sovietică, îl avea în această Europă postbelică, inclusiv în România. El conștientiza această schimbare geopolitică fundamentală, atât de favorabilă țării sale. URSS – țara sa, era acum, cu adevărat, o mare forță pe arena internațională. O forță politică și militară, cu mari resurse naturale și umane, care constituiau premise sigure pentru a ajunge și o mare putere economică internațională. Această situație, constituia pentru domnia sa, sursa care-i inspira (și justifica) comportamentul pe care-l aplica la București. Dl. Kemenov, nu era arogant! Dar superioritatea sa (izvorâtă din superioritatea țării sale) putea fi ”citită”. Dl. Kemenov se ținea drept, rostea alocuțiuni scurte, precise, punea întrebări cu duiumul, unele foarte aplicate care-i puneau în încurcătură pe partenerii de dialog. Iar când făcea poze ”de grup” cu înalții oficiali români cu care se întâlnea la recepții, spectacole sau întâlniri ”de lucru”, în adunările organizate sub egida ARLUS și chiar și la acea sărbătoare prilejuită de împărțirea – de către ARLUS – a darurilor de Crăciun la un Cămin pentru copii sărmani – Dl. Kemenov rămânea sobru. Nu zâmbea! Știm asta din numeroasele fotografii publicate în presa epocii, îndeosebi în ziarul VEAC NOU, care acorda spații generoase în coloanele sale trimisului moscovit, publicând ample relatări despre activitatea acestuia la București. Multe articole și… poze. Multe poze! Astfel, Dl. Kemenov, atrăgea atenția și câștiga – pe clipă – simpatie și respect. Mai ales respect, deoarece era un personaj oficial. Era trimisul Moscovei!
ERA UN GENTLEMAN PERFECT
Ținând seama de toate acestea, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu îl va fi privit cu o atenție sporită, disecându-l cu bisturiul curiozității sale feminine și în spiritul educației sale aristocratice. Se pare că trimisul Moscovei plăcuse distinsei prințese bucureștene. Potrivit însemnărilor sale din Amintiri, Vladimir Semionovici Kemenov era ”un gentleman englez, perfect în aspect și în ținută, cu o cultură vastă, impregnat, desigur, de acel mister neliniștitor, propriu farmecului slav” (subl. ns.) (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 555). Maruka descifrase nu numai eleganța ci și importanța acestui ”gentleman perfect”. El era trimisul Moscovei. Astfel, distinsa doamnă se va fi simțit flatată că, iată, la București, cu ocazia unui eveniment organizat sub egida ARLUS, domnia sa avea onoarea unui dialog direct, al unei întâlniri face-to-face, cu un asemenea personaj. Din precizările pe care le face în Amintiri, înțelegem că distinsa prințesă știa că Dl. Kemenov, avea un loc important în nomenclatura sovietică. El era – scria ea – ”un personaj de marcă” și ”avea oricând intrare la Kremlin” (subl. ns.). (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 555). De unde va fi aflat domnia sa acest lucru – nu știm, întrucât nu face niciun fel de precizări privind sursele sale de informare privind activitatea Dlui Kemenov și felul cum era privit de către liderii staliniști de la Kremlin!
UN ARGUMENT – TELEGRAMA LUI
Dar, justețea opiniei prințesei privind accesul direct al Dlui Kemenov la forurile cele mai înalte de la Kremlin va fi confirmată. În aprilie 1946, George Enescu va primi – notează Maruka în Amintirile sale – chiar de la Vladimir Semionovici Kemenov, sub semnătura acestuia, o Telegramă prin care era invitat să facă un turneu muzical în Rusia Sovietică. Astfel, distinsa doamnă avea confirmarea opiniei sale. Ea considera că Vladimir Semionovici Kemenov, n-ar fi putut trimite această telegramă decât cu girul liderilor de la Kremlin. Acea invitație telegrafiată de VOKS, exprima – scria ea – ”dorința vie a Sovietelor de a ne avea pe George Enescu și pe mine la Moscova”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 555). Ceea ce va fi stârnit uimirea distinsei doamne, și poate și a Maestrului, era faptul că acea invitație lăsa muzicianului român libertatea de a-și alege el durata turneului și traseul acestuia – adică orașele în care ar fi dorit să concerteze. Maruka notează în Amintirile sale ceea ce va fi citit în Telegrama trimisă de culturnicul moscovit și anume că George Enescu era invitat în Rusia Sovietică ”într-o ședere nelimitată și pentru un turneu de concerte în mai multe orașe din Rusia” (cf. Maria Cantacuzino-Enescu, loc. cit., p. 555) Această formulare din Telegrama trimisă de Vladimir Semionovici Kemenov nu putea trece neobservată. Cei doi destinatari, Maruka și George Enescu vor fi citit-o cu atenție și – poate – și cu mirare. Politețe? Sau ipocrizie? Sau poate era o traducere nepotrivită care schimbase cu totul sensul textului inițial? Era o greșeală? Sau o capcană? Cu siguranță Maestrul nu-și va fi bătut capul să descifreze un text sibilinic, din care se putea înțelege orice. Iar Maruka – mai practică, mai fermă – a găsit imediat soluția. A trimis Ambasadorului României la Moscova, Dl. Iorgu Iordan, o scrisoare. Ce scria distinsa doamnă în acea misivă trimisă Ambasadorului României la Moscova? Ce argumente aducea ea pentru a înlătura inconsecvențele/neclaritățile din Telegrama trimisă Maestrului de Dl. Vladimir Semionovici Kemenov și a lămuri din start, care era dorința expresă a Maestrului? Citiți episodul următor al acestui serial intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (11) O scrisoare pentru Ambasador. Citiți!
