În continuarea dialogului cu oaspetele său moscovit Ion Dumitrescu rămâne credincios principiului său de a nu arăta cu degetul, ci de a pune accent pe ceea ce este constructiv. Astfel, el se oprește asupra momentului care a marcat revenirea lui Mihail Jora în Uniunea Compozitorilor și în viața muzicală românească, în spațiul public românesc, arătându-se astfel interesat să pună în evidență trăsăturile personalității lui Mihail Jora, noblețea caracterului și comportamentului său.
LOCUL LUI JORA
Despre înlăturarea lui Mihail Jora și ostracizarea operei sale, Ion Dumitrescu nu dă amănunte. El nu relevă motivele politice care au stat la baza marginalizării lui Mihail Jora. El nu arată consecințele marasmului în care a fost aruncat compozitorul după instaurarea Partidului Comunist la guvernare, în martie 1945, și îndeosebi după înlăturarea Regelui Mihai I, eveniment care a stârnit compozitorului român un sentiment de mâhnire și regret pe care l-a exprimat deschis, cu un curaj sinucigaș, în fața studenților săi. Ion Dumitrescu nu-i spune oaspetelui moscovit că Mihail Jora nu a făcut ”pactul cu diavolul” și că în creația sa nu se găsesc imnuri, ode și cantate pentru susținerea cultului personalității lui Stalin sau cântece cu mesaj proletcultist, așa cum – din nefericire – se găsesc în opera multor compozitori care au fost contemporani cu domnia sa. Aceștia, luați de val – sau sub impulsul unor interese proprii – au făcut o piruetă spectaculoasă, și-au întors ”fața” spre Răsărit și au făcut – cum se spune – ”pactul cu diavolul”.”În 1955 – spune Ion Dumitrescu – Mihail Jora, profesorul tuturor compozitorilor de valoare, care a scris românește și care a avut o atitudine democratică, a reintrat în viața noastră muzicală”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor din România, Dosarul 500/1954-1955-1956, p. 183). Într-o singură frază, amfitrionul oaspetelui creiona profilul complex al lui Mihail Jora: ”profesorul tuturor compozitorilor de valoare” și compozitorul care ”a scris românește” (subl. ns.) Astfel, în câteva cuvinte, Ion Dumitrescu fixa locul pe care Mihail Jora îl avea în creația muzicală românească, în spațiul muzical românesc. Mihail Jora era acum din nou în fruntea muzicienilor români ca membru al Comitetului Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
O ”MEA CULPA” – TACITĂ
Astfel fusese înlăturată eroarea, nedreptatea care i se făcuse lui Mihail Jora prin înlăturarea sa din conducerea Societății Compozitorilor Români, din funcția de președinte pe care o preluase după plecarea definitivă din țară a lui George Enescu, în septembrie 1946. Revenirea lui Mihail Jora în prim planul vieții și creației muzicale românești a însemnat o recunoaștere publică a valorii creației și unicității personalității sale de către liderii comuniști aflați la guvernare. Acordarea Premiului de Stat lui Mihail Jora a fost, în mod tacit (dincolo de aprecierea valorii artistice a lucrării premiate) și o ”mea culpa” a liderilor comuniști de la București. Primirea sa în rândurile Academiei Române – unde a fost desemnat ca președinte al Secției de Artă a acestei înalte instituții – se înscria în aceiași strategie reparatorie, inițiată de noul staff al Uniunii Compozitorilor în fruntea căruia se afla acum compozitorul Ion Dumitrescu. O strategie acceptată – credem – cu ”noduri în gât” de culturnicii și politrucii comuniști aflați la guvernare.
JORA N-A CĂUTAT….VINOVAȚI
În fața acestei acțiuni, să-i spunem reparatorii (deși nimic nu mai putea repara suferințele soției sale, aruncată după gratii doar pentru că era sora unui mare diplomat român, Grigore Gafencu, ce alesese viața grea a exilului) Mihail Jora, ”maestrul”, ”profesorul” nedezmințit al unor generații de slujitori ai muzicii românești – compozitori sau muzicologi – s-a purtat cu o noblețe dumnezeiască pe care amfitrionul oaspetelui moscovit o evoca cu emoție și respect. Atunci când Mihail Jora a fost reintegrat în viața muzicală și în structurile ei organizatorice, el n-a căutat vinovați, nu a cerut daune morale, n-a cerut nimic pentru compensarea suferințelor și umilințelor îndurate. ”El a văzut – spune Ion Dumitrescu – forța și buna noastră credință”. Adică – adăugăm noi – i-a iertat pe culturnicii și politrucii care-i făcuseră răul, cu o detașare și eleganță plină de noblețe. Așa cum îi era firea! Așa cum a fost și s-a păstrat, până la sfârșitul vieții care n-a fost un drum presărat cu petale de trandafiri! Dar omul Mihail Jora, dublat de artistul Mihail Jora și-a învins ”destinul” precum Oedip, personajul enescian pe care Mihail Jora l-a înțeles (și, într-un fel, l-a și trăit) în toată măreția sa. Căci, el, Mihail Jora a fost mai puternic decât Destinul!
ROGALSKI – RECONSIDERAT
Dar ”cazul” lui Mihail Jora nu a fost singular. În șirul ”greșelilor” petrecute în acea situație creată de preluarea obedientă de către Matei Socor și acoliții săi a principiilor și dogmelor esteticii marxist-leniniste întocmite în laboratoarele moscovite, precum Rezoluția Plenarei C.C al PC (bolșevic) din februarie 1948 și a altor documente ”programatice” lansate în plenarele, studiile și articolele culturnicilor moscoviți, erau și alte exemple. Decis să prezinte oaspetelui său, așa cum chiar acesta ceruse la începutul întâlnirii, cât mai multe date pentru a cunoaște ”schimbările” care avuseseră loc la Uniunea Compozitorilor, Ion Dumitrescu își va continua expozeul în aceiași ”cheie”: a sincerității. De fapt, a adevărului frust. Un adevăr dureros care a marcat, de bună seamă, creația dar și existența unui alt mare compozitor român care a trecut prea devreme în lumea umbrelor. El alege exemplul lui Theodor Rogalski. ”Un alt exemplu – spune el – a fost acela al compozitorului Rogalski care a fost un incomparabil orchestrator care a iubit muzica românească și a scris muzică românească” (ibid. loc. cit. p. 183). Cum se vede, Ion Dumitrescu lansează în cadrul întâlnirii cu oaspetele său moscovit un alt mare nume al creației muzicale românești contemporane pus la ”zid” de Matei Socor și acoliții săi. El reamintește că una dintre operele de mare frumusețe și iubită de public – cele Trei dansuri românești – a fost criticată de Plenara Uniunii Compozitorilor din 1952 condusă de același politruc, Matei Socor. Ion Dumitrescu subliniază că aceste dansuri sunt ”piese de toată frumusețea, pătrunse de realismul vieții și care fac cinste muzicii românești” (ibid. loc. cit. p. 183). Și nu întâmplător el subliniază: Rogalski ”a iubit muzica românească” și ”a scris muzică românească”. Astfel, amfitrionul trimisului Moscovei respinge foarte apăsat, epitetele pe care Matei Socor le adusese lui Theodor Rogalski în cadrul nefastei plenare a Uniunii Compozitorilor din 1952 și îl readuce pe compozitor în galeria celor mai prețioși compozitori români contemporani.
AMFITRIONUL ÎNTOARCE PAGINA
Socotind că exemplele prezentate vor fi fost destul de convingătoare pentru a releva strategia sa de asanare a vieții și creației muzicale românești Ion Dumitrescu nu va mai supune atenției oaspetelui său alte exemple privind impactul pe care l-a avut asupra muzicienilor români și asupra creației muzicale românești imixtiunea liderilor politici comuniști aflați la guvernare, obediența fostului președinte al Uniunii Compozitorilor din România, Matei Socor față de acești lideri, sârguința – ca să nu spunem fanatismul – cu care acesta a acționat pentru preluarea, aproape ad-litteram, a unor documente elaborate în birourile secrete ale Kremlinului, pentru aplicarea esteticii marxist leniniste și a realismului socialist, a curentelor proletcultiste și pro sovietice în creația muzicală din România în primii ani postbelici. El ”închide” pagina dureroasă (și nefastă) a acelor ani, trimite amintirea lor în istorie și își îndreaptă privirea – și atenția – spre pagina pe care domnia sa o scria, împreună cu echipa sa. O pagină nouă – clădită pe speranță, exigență și încredere în valorile perene ale creației muzicale românești. El deschide pagina înnoirilor pe care le preconiza în mandatul său. Citiți episodul următor al acestui serial intitulat: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (10) Cutia Pandorei! Citiți!
