În martie 1954, Ion Dumitrescu înlătura acea mare nedreptate (citește: mârșăvie!) făcută marelui muzician român de către Matei Socor și acoliții săi. Iar această reparație o făcuse chiar în prima zi a mandatului său: 1 martie 1954, cu aproape un an înaintea sfârșitului tragic al marelui muzician român. Astfel, George Enescu, aflase cu bucurie (și durere, desigur) că breasla compozitorilor români îl adusese din nou în rândurile sale, acolo unde fusese întotdeauna, indiferent de distanțele geografice la care se aflase.
URGENȚA – REPRIMIREA LUI ENESCU
Atunci, la 1 martie 1954, fuseseră reprimiți în Uniunea Compozitorilor și alți muzicieni români aflați peste hotare, înlăturați de Matei Socor și acoliții săi, doar pentru că ei nu se aflau, nu se aflau fizic, în România și din acest motiv, chipurile, nu-și puteau plăti…cotizația! Era un motiv penibil, desigur. O pată pe obrazul breslei compozitorilor români. Și Ion Dumitrescu a șters această ”pată” cât a putut de repede. Alături de George Enescu au fost reprimiți în Uniunea Compozitorilor, tot atunci, la 1 martie 1954, Stan Golestan și Marcel Mihalovici. Și toate acestea se petrecuseră, ce ironie, chiar în ziua în care Matei Socor, autorul acestor mârșăvii (și nu numai) petrecute în viața și activitatea Uniunii Compozitorilor, își prezenta demisia!
O PIOASĂ REVERENȚĂ
Dar înainte de a intra în prezentarea bilanțului său, Ion Dumitrescu găsea că era o datorie a sa, o datorie sfântă, de a evoca oaspetelui său, amintirea lui George Enescu, durerea imensă provocată, în acel an, în primăvară, de trecerea în eternitate, în noaptea de 4/5 mai 1955, a marelui muzician român. A fost un moment greu, dureros nu numai pentru muzicienii români, ci pentru toți cei care l-au cunoscut, ascultat, sau numai au știut despre existența sa. ”Anul acesta – spunea cu glasul coborât, îndurerat, Ion Dumitrescu – muzica românească a încercat o grea pierdere, aceea a marelui muzician George Enescu”. Și distinsul muzician român explica trimisului Moscovei impactul pe care l-a avut această uriașă pierdere asupra muzicienilor români. Lacrimi și flori. Multe cuvinte. Cuvinte spuse cu glas coborât, îndurerat și lacrima strivită sub pleoape. Multe cuvinte care par goale pentru că ele nu pot atinge sau exprima durerea. Multe cuvinte s-au rostit cu ocazia dispariției lui George Enescu. O pioasă reverență au făcut românii – și nu numai – marelui muzician intrat în spațiul infinit al eternității. În aceste împrejurări tragice – ce paradox! – muzicienii români au simțit impulsul de a se apropia de opera marelui dispărut, de a-l cunoaște mai bine. ”Cu această ocazie – împărtășea cu smerenie Ion Dumitrescu gândurile și sentimentele încercate atunci de domnia sa – am simțit datoria să ne apropiem cu și mai multă atenție de opera sa”. (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosarul 500/1954-1955-1956, p. 184)
SUB IMPULSUL DUREROS
Acest eveniment dureros și ireparabil, redimensiona personalitatea marelui muzician român, valoarea operei sale. În aceste momente de despărțire, muzicienii români, ei, în primul rând, vor fi realizat cât de puțin cunoșteau ei opera marelui dispărut. Ion Dumitrescu o și spunea: ”Am simțit datoria să ne apropiem cu și mai multă atenție de opera sa, pe care nu o cunoșteam atât de bine” (ibidem. loc. cit.) Distinsul muzician și diriguitor al breslei compozitorilor români evoca personalitatea marelui muzician și sublinia una dintre laturile pe care domnia sa le considera a fi fost esențiale în comportamentul lui George Enescu: preocuparea, eforturile sale, însoțite de un sprijin pecuniar constant și consistent, până la plecarea sa definitivă din țară, pentru edificarea unei școli naționale muzicale românești. De bună seamă, lui Ion Dumitrescu – și nu numai – îi erau cunoscute aceste eforturi. El spunea cu sinceritate oaspetelui său: ”Am cunoscut atitudinea lui George Enescu pentru fundarea unei școli naționale (muzicale – n. ns.) românești, legată de un meșteșug cu totul superior”. În câteva cuvinte el indica locul pe care opera componistică a marelui muzician român o avea în patrimoniul creației muzicale românești. Ea era ”un îndreptar” pentru creația muzicală românească. ”Opera sa (a lui George Enescu – n. ns.) ne stă ca un îndreptar pentru creația actuală”. (ibid. loc. cit.) Trimisul moscovit va fi înțeles, desigur, reverența pioasă pe care Ion Dumitrescu o făcea marelui muzician român. El însuși, în calitatea sa de critic muzical scrisese despre marele muzician român cu ocazia turneului acestuia la Moscova în primăvara anului 1946. Și, adăogăm noi, avea să mai scrie și în anii următori, cel mai apropiat demers fiind consacrat lui George Enescu, în anul 1956, cu ocazia comemorării unui an de la trecerea în eternitate a marelui muzician român.
O NOUĂ SURPRIZĂ
Ar fi fost, desigur, multe de spus. Dar nu dorea o deturnare a subiectului principal al întâlnirii sale cu muzicologul sovietic. Astfel el s-a întors la un alt subiect din programul său privind înlăturarea consecințelor nefaste ale mandatului lui Matei Socor: reprimirea în Uniunea Compozitorilor a lui Mihail Jora. ”Cazul Jora” era dovada vie a răului pe care Matei Socor l-a făcut muzicienilor români, creației muzicale românești, prin prin preluarea ad-litteram a dogmelor promovate în documentele elaborate de culturnicii și politrucii de la Kremlin. Reprimirea lui Mihail Jora a fost, de asemenea, una dintre primele decizii ale sale după preluarea mandatului de șef al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. În acest punct, trimisul moscovit își va fi privit amfitrionul cu ochi mari! În mod sigur va fi ridicat din sprânceană și va fi fost tentat să pună sub lupă acest deziderat al muzicienilor români. Era încă una dintre surprizele pe care i le oferea întâlnirea de la București, acest tete-a-tete cu noul diriguitor al muzicienilor români, Ion Dumitrescu. Și aștepta, curios, să vadă ce surprize mai avea să-i ofere distinsul său amfitrion? Citiți cum a decurs întâlnirea. Citiți episodul următor din serialul: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (9) Mihail Jora – revine .Citiți!
