Avea un cap de bărbat frumos – frumos pentru etnia sa armeană. Matei, luase de la tatăl său, (Ermin Agop Sohor, devenit apoi, prin schimbarea numelui, Emanoil Socor și cunoscut astfel în spațiul public, în lumea micilor afaceri pe care le diriguia în domeniul presei cotidiene de la București) toate trăsăturile etniei acestuia, de armean. De la mama sa, Eliza (evreică), fiul nu luase (în înfățișare) nimic. Dar, cu siguranță, moștenise inteligența ascuțită și interesul pentru muzică, pentru care avea înclinații native, manifestate și cultivate de timpuriu în familie, și apoi, sprijinite, tot de familie, (care nu era prea avută) prin susținerea materială la școli înalte: Conservatorul de Muzică din București (1927-1929) și apoi, în Germania, la Leipziger Konservatorium fur Musik (1930-1933).
O FOTOGRAFIE DE STUDIO
O fotografie de tinerețe, ni-l prezintă cu ochi mari, blânzi și triști, gura frumos conturată, cu buze cărnoase, de om bun, nas nu prea fin, dar ușor acvilin, frunte înaltă înnobilată de o coamă deasă, neagră, rebelă – dacă n-ar fi fost tunsă și pieptănată cu grijă. Era o fotografie de studio, cu lumini aranjate și trupul așezat pe scaun, cu capul fixat (de fotograf) într-o poziție anume, în semi-profil. ”Nu mișcați”, striga fotograful, înainte de a trece în fața aparatului, de unde, când apăsa pe declanșatorul care făcea un scurt ”țac”, striga din nou: ”Zâmbiți, vă Rog! ZÂMBIȚI, VĂ ROG! NU MIȘCAȚI, NU MIȘCAȚI!” Grija lui (a fotografului) era ca poza să fie frumoasă, să exprime…optimism, liniște, forță, încredere, bla, bla, bla., Să se vadă doar trăsăturile ”de bază” ale chipului: nasul, gura, ochii, (care priveau, undeva, în zare, negreșit în zare, adică, undeva...în viitor, un viitor luminos, desigur!) și să se vadă doar o ureche, capitol la care mai toții bărbații, indiferent de etnie, aveau dificultăți. Ori erau prea mari, ori depărtate mult de cap, ori erau clăpăuge. În fine! Sunt puțini bărbații cu urechi frumoase! Nu au privilegiul femeilor, să aibă urechi mici, delicate, împodobite cu cercei – diamante, safire, rubine, turcoaze – sau ascunse sub zulufi rebeli, ori plete – negre sau blonde – ce curg, ”râu”, cum spune poetul, etc., etc.,
NICIO FĂRÂMĂ DE ZÂMBET
Era o fotografie de studio, unde, în pofida invitației fotografului, acel stereotip ”zâmbiți, vă rog” – zâmbetul lipsea. Era o fotografie ce indica foarte multă seriozitate, dârzenie și o grea tristețe. Era o fotografie ”la costum” – cămașă albă, cu guler bine călcat și sacou elegant, de culoare deschisă, probabil gri ”șobolan” – făcută după tipicul acelor fotografii ale liderilor comuniști plasate, fără greș, pe pereți, în rame maronii (nu negre – căci acelea erau de doliu!), sau (mai rar) aurii, în toate birourile instituțiilor de partid și de stat, în fabrici și uzine, și chiar și în birourile șefilor de la ”Ceapeu”. Această fotografie s-a aflat, negreșit, în birourile clădirii din Strada General Berthelot (devenită str. Popov, după instaurarea regimului comunist, la 6 martie 1945) unde funcționa Comitetul Radiodifuziunii Române, acolo unde Matei Socor a fost trimis (plantat) de către guvernanții comuniști și a ajuns în posturi înalte. Mai întâi ca dirijor al Orchestrei Radio, apoi ca Subdirector General al Programelor (din 9 martie 1945) și după aceea, ca Președinte al Comitetului de Radiodifuziune, unde a funcționat până în 1952. Această fotografie, frumoasă, ”pozitivă”, ca orice fotografie de studio, s-a aflat desigur și în birourile Uniunii Compozitorilor unde Matei Socor a fost președinte timp de aproape cinci ani: din octombrie 1949, până în martie 1954. Acestei fotografii, de tinerețe, i s-au alăturat apoi altele, dar nu atât de bine realizate – tehnic, vorbind. Iată: Matei Socor la o masă de lucru, probabil în biroul său de președinte la Uniunea Compozitorilor. La o altă vârstă decât aceea din poza pe care v-am prezentat-o mai sus – probabil, câțiva ani mai târziu. Decorul este extrem de auster. Sumbru, aproape. O masă, probabil de stejar, așa cum erau toate mesele de lucru de prin birourile funcționarilor din toate instituțiile românești. În spate, un perete gol, rece. Lipsea obișnuitul raft cu trei dosare și două cărți. Protagonistul, cu aceeași privire din poza de tinerețe, o privire grea, încărcată de melancolii, aceeași privire aruncată ”înainte”, adică în viitor, tipică fotografiilor care se făceau în epocă șefilor comuniști, indiferent de rang, de locul pe care-l ocupau în structurile instituționale ale puterii comuniste aflate la guvernare. Nici aici nu se vede vreo fărâmă de zâmbet.
ȘI ÎNCĂ O POZĂ – TOT AȘA
Și mai este o fotografie care ne reține atenția. Nu mai e o fotografie de studio. Protagonistul se află într-o ipostază, mult iubită de el, aceea de muzician, de dirijor. Aici, vedem un alt Matei Socor, mult mai matur, decât în poza aceea de studio. Un Matei Socor cu bagheta în mână, super concentrat. Trăsăturile nu i se mai văd atât de bine conturate, atât de limpezi ca în acea poză de studio din tinerețe. Nu mai poți ghici în ochii mari, de armean, acele priviri blânde, melancolice, specifice etniei sale. Dar este un Matei Socor matur. Veridic! Un Matei Socor cu o siluetă împlinită, de bărbat puternic. Un Matei Socor, prins instantaneu, într-o poziție dinamică, cu mâinile ridicate, ținând bagheta de dirijor. În fața sa, membrii unei orchestre – violoniști, violonceliști, cu privirile ațintite spre el. O poză nestudiată și netrucată de luminile din atelierul fotografului profesionist. Decorul de fundal al sălii ne dă certitudinea că acea sală nu era a Ateneului Român. Poate era o sală a Radioului? A Radioului cel vechi, înainte de construcția ansamblului actual, începută în vara anului 1949, care constituie acum sediul Radiodifuziunii Române, cu multe, foarte multe birouri (etaje întregi), cabine de montaj, studiouri și sala de concert cu orgă. O minunată orgă și – spun specialiștii – de înaltă performanță. Este o poză nedatată și fără niciun indiciu asupra locului unde a fost făcută. În fine! Ca și primele două, despre care v-am vorbit, și această fotografie este în alb/negru. La fel de expresivă, de interesantă ca și cele de tinerețe. Avem, astfel, trei ipostaze ale aceluiași personaj, aflat în momente diferite ale existenței sale. Sunt niște poze firești, cu protagonistul aflat în cadru, în ipostaze firești.
EXISTĂ ȘI O POZĂ ALTFEL!
Eu, însă, am avut surpriza să găsesc o ”poză” a lui Matei Socor, altfel decât cele pe care vi le-am descris. O poză pe care n-o veți găsi nicăieri, în niciun album – de familie sau oficial. O ”poză” a unui Matei Socor cenzurat, cu o biografie amputată. Imaginați-vă un Matei Socor….amputat! Un Matei Socor…fără cap. Imaginați-vă o …statuie fără cap! Este o metaforă, desigur. Citind aceste rânduri, sunt sigură că veți ridica sprânceana și, neîncrezători, veți spune cu îngăduință: ”Eeeeh.. asta e o găselniță de jurnalist!”. De ”jurnalist desuet”, care nu știe ce să mai facă, să-l agațe pe bietul cititor. Cum o statuie…. fără cap? Și veți râde. Dar, vă asigur, nu e nimic de râs. La început, am râs și eu. Apoi, citind documentele pe care vi le voi prezenta în rândurile ce urmează, am constatat că nu e de râs. Ci de plâns! Să intrăm, deci, în concret și să vedem cum ”devine cazul” cu statuia… fără cap! Citiți episodul următor, episodul 2 al mini serialul nostru intitulat: SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap (2) Citiți”
