În Dosarul 480/1951 din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia Arhivelor Naționale Istorice Centrale (ANIC), p. 52-54,) se află un document întocmit, se pare, în anul 1950, când Matei Socor era președintele Uniunii Compozitorilor din România. El nu este datat și nici semnat. Este, deci, un document anonim. Nu știm cine l-a întocmit, când, și de ce? Asupra acestei ultime întrebări, ”de ce”, ne mai putem dumiri, dacă-l vom corobora cu altul, găsit în același dosar. Pentru acela, avem privilegiul să știm cine l-a întocmit, deoarece el este semnat! Dar nici el nu este datat! Dar, ce coincidență! Ambele documente au un numitor comun: autorii lor, poate fără să știe unul de altul, construiesc o biografie. Ei nu prezintă un personaj, o biografie ci o construiesc. O construiesc din mers, cum se spune! Instrumentul lor? Foarfeca cenzurii comuniste! Exigențele lor? Respectarea normelor derivate din politica de cadre a Partidului Comunist Român!
CENZURA – O ”ÎNDELETNCIRE” LA MODĂ
Citești documentul și vezi, cum sub ochii tăi, prinde contur o biografie, alta decât cea adevărată. Citești documentul și ai impresia că te afli în atelierul unui sculptor. Vezi cum ”artistul”, adaugă, sau aruncă la coș, materialul cu care lucrează, vezi cum modelează statuia! După gândul lui. Sau după trendul zilei. Este un ”sculptor” foarte special. El nu lucrează cu marmoră, bronz, ghips, ori lut. Ci cu cuvinte – pentru că ne aflăm, ați ghicit, nu în atelierul unui sculptor ci într-un birou! Biroul unei redacții? Poate! Era o îndeletnicire la modă – să faci statui! Doar ne aflam în plină epocă proletcultistă, în plină epocă de exacerbare a cultului personalității când se ridicau statui (la propriu) pentru marii lideri comuniști precum Stalin (în URSS – cât și în statele satelite Moscovei precum: Bulgaria, Cehoslovacia, România, Ungaria, Polonia, Republica Democrată Germană, Albania) sau Gheorghe Gheorghiu Dej, (în România). Statui din marmoră, din bronz, și din lut! Dar, iată, se făceau statui și din cuvinte! Fiind o îndeletnicire la modă, un fel de ”val”, se ridicau statui într-o veselie! Nu numai pentru cei mari ci și pentru unii, mai mici: un director de întreprindere, un președinte de instituție, un lider de sindicat, un artist, un compozitor, etc., etc., Pentru aceștia statuile care se ridicau erau din cuvinte! Din marmoră sau bronz se făceau numai pentru morți. Din cuvinte – pentru vii. Se făceau…. portrete dar și… biografii. Se modelau biografii în birouri, precum statuile în atelierele sculptorilor. Iar biografiile care intrau la ”modelat” erau acele biografii care trebuiau să fie, musai, în trend cu spiritul epocii. În concordanță cu principiile și dogmele ei, politice și ideologice. Nu conta dacă erau eludate momente, date, evenimente. Nu conta dacă, după acest procedeu, de ”modelare” (i-am putea spune de amputare, în fond, de cenzură) protagonistul ieșea altfel de cum fusese în tinerețe – în trecut – sau de cum era, acum – în prezent. Nu conta dacă ieșea fără mâini, fără cap, fără limbă! Ah, asta cu limba…..era o chestiune de înalt meșteșug. Căci cel căruia i se tăia limba, nu mai putea să vorbească! Pe nicăieri: pe la ”colțuri”, la bodegă, la cafenea, la cinema sau la un pahar ”cu prietenii”! Astfel de ”inși” ”cu ”limbă lungă” – cum se spunea – erau trimiși undeva unde li se …..tăia cu totul ”limba”. Adică în detenție. Cel căruia i se tăia ceva din biografie – un ”ceva”, ce nu era în spiritul epocii, în trend, cum se spunea, cu haz amar, în cercurile elitiste, umbla, prin lume, prin viață, așa, fără acea parte din biografie! Fără tinerețe, fără prieteni, fără rude, fără îndeletnicirile pe care le avusese: studii (la școli înalte din Apus) lucrări – literare, muzicale, științifice, etc., care nu erau în trendul zilei, întrucât ele nu aduceau laudă partidului comunist și liderilor săi. Umbla fără acea parte – acum ștearsă. Era ca și cum ar fi umblat prin viață fără o parte din trup: o mână, un picior, sau amândouă, fără limbă și, uneori – fără cap. Adică…schilodit! Adică…cenzurat!
ÎN PLINĂ EPOCĂ PROLETCULTISTĂ
La asemenea gânduri ne-au condus documentele pe care le-am citit în Dosarul 480/1951, din Fondul Uniunii Compozitorilor, pp. 52-54, aflat în custodia ANIC. Am văzut în aceste documente cum a fost cenzurată o biografie, cum a fost ea ”modelată” din cuvinte și a ajuns până la urmă, ca o statuie fără cap. Era a lui…Matei Socor. Era o îndeletnicire la modă – să faci statui! Doar ne aflam în plină epocă proletcultistă, în plină epocă de exacerbare a cultului personalității când se ridicau statui (la propriu) pentru marii lideri comuniști precum Stalin (în URSS – cât și în statele satelite Moscovei precum: Bulgaria, Cehoslovacia, România, Ungaria, Polonia, Republica Democrată Germană, Albania) sau Gheorghe Gheorghiu Dej, (în România). Statui din marmoră, din bronz, și din lut! Dar, iată, se făceau statui și din cuvinte! Fiind o îndeletnicire la modă, un fel de ”val”, se ridicau statui într-o veselie! Nu numai pentru cei mari ci și pentru unii, mai mici: un director de întreprindere, un președinte de instituție, un lider de sindicat, un artist, un compozitor, etc., etc., Pentru aceștia statuile care se ridicau erau din cuvinte! Din marmoră sau bronz se făceau numai pentru morți. Din cuvinte – pentru vii. Se făceau…. portrete, statui, dar și… biografii. Se modelau biografii în birouri, precum statuile în atelierele sculptorilor. Iar biografiile care intrau la ”modelat”, în fond, sub foarfeca cenzurii comuniste, erau acele biografii care trebuiau să fie, musai, în trend cu spiritul epocii. În concordanță cu principiile și dogmele ei, politice și ideologice. Nu conta dacă erau eludate momente, date, evenimente. Nu conta dacă, după acest procedeu, de modelare (i-am putea spune de amputare) protagonistul ieșea altfel, de cum fusese în tinerețe – în trecut – sau de cum era, acum – în prezent.
ERA CA O STATUIE FĂRĂ…CAP
Avem în față o pagină dactilografiată și pe trei sferturi ștearsă, ceea ce ne-a stârnit imediat atenția. Îndeosebi pentru fragmentele tăiate. Este, evident, că avem în față un text cenzurat, adică schilodit! Este interesant să vedem ce a fost acceptat și ce nu, iar lectura pasajelor tăiate ne va putea permite să înțelegem concepția cenzorului anonim, atitudinea sa față de datele inserate, inițial, în text. Ce voia el să taie, să înlăture și ce voia el să lase? Ce era bun, după opinia (mintea) lui, și ce nu era? Ce ”servea” și ce nu? Ce era ”admis” și ce nu? Așadar să citim textul integral, inclusiv pasajele înlăturate. Textul are următorul titlu (nu dactilografiat ci scris cu mâna, cu creion negru, adică adăogat mai târziu): Matei Socor – compozitor. ”Născut la Iași, în anul 1908 – se spune în text – compozitorul și dirijorul Matei Socor a studiat armonia și contrapunctul la Conservatorul din București cu Alfons(o) Castaldi, iar mai târziu a absolvit clasele de compoziție și dirijat ale Conservatorului de Stat din Leipzig”. Rândurile subliniate de noi, prin folosirea uni alt corp de literă, au fost șterse din textul original, dactilografiat, fiind astfel, eludată din biografia artistului o importantă perioadă din viața sa, aceea a studiilor de la Conservatorul de muzică din Leipzig (1930-1933) care a fost o perioadă de formare și perfecționare artistică: compoziție și dirijat! La ”Leipziger Konservatorium fur Musik”, tânărul student român s-a bucurat de îndrumarea unor distinși profesori: Krag Elert și Hermann Grabner (compoziție) și M. Hochkoffler (dirijat orchestră). (cf. Viorel Cosma, Muzicieni români. Compozitori și muzicologi. LEXICON, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970, p. 402) A fost o perioadă de cunoaștere a curentelor moderne din creația muzicală europeană, a marilor personalități artistice, precum Arnold Schonberg sau Paul Hindemith ale căror creații novatoare se vor resimți, în mod subtil și în compozițiile sale de tinerețe. Rândurile privitoare la studiile muzicale din Germania au fost șterse pe principiul ce domnește, mai ales prin redacții, că ”ce se taie – nu se fluieră!” Căci, în acei ani, studiile în străinătate, în apus, Austria, Germania, Franța, erau blamate, eludate…fluierate! De fapt – cenzurate!
NICIO REFERIRE LA ”APUSUL” DECADENT
Ne aflăm în plină epocă proletcultistă, de negare, de condamnare chiar, a tot ceea ce venea din Apus, a tot ceea ce era legat de Europa Occidentală. Leipzig-ul, unde-și făcuse studiile muzicale tânărul Matei Socor, nu era pe placul culturnicilor și al politrucilor comuniști de la București. Nici instituția universitară, nici profesorii care-l îndrumaseră pe tânărul student român. Și, în mod sigur, nici climatul artistic, dominat de curente novatoare, de personalități muzicale proeminente care aveau să intre în istoria muzicii moderne precum Arnold Schonberg, Paul Hindemith, ale căror creații erau acum, blamate la București, considerate, nici mai mult nici mai puțin, ca fiind decadente, etc., etc., Deci, acest episod, trebuia ”ras” din biografia compozitorului, întrucât această perioadă de formare în Occident (indiferent când avusese ea loc) strica ”datele” dosarului său de…cadre! Biografia sa! În fine! Să urmărim mai departe rândurile șterse din textul dactilografiat, care, se vede, nici ele nu au convenit cenzorului comunist. ”Primele sale lucrări – se menționează în text – sunt: o Sonată pentru pian, un Concert de cameră pentru șapte instrumente de suflat, un Concert pentru orchestră cu trei instrumente concertante (clarinet, corn și violoncel) precum și Melodii pentru voce și pian”. Am subliniat aceste rânduri întrucât, și ele, au fost șterse. Se vede că biografii lui Matei Socor, ”făcătorii de biografii”, socoteau ca fiind neinteresante – poate chiar inoportune – lucrările de tinerețe ale lui Matei Socor. (Celor care doresc să cunoască în detaliu date despre opera componistică de tinerețe a lui Matei Socor le indicăm paginile consacrate compozitorului în Lexiconul realizat de regretatul muzicolog, Viorel Cosma: Muzicieni români. Compozitori și muzicologi. LEXICON, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970, p. 402-403) Observăm că autorul textului găsit de noi în Dosarul de arhivă cercetat, nu menționează data când au fost realizate aceste compoziții. De asemenea, el eludează și alte lucrări ale compozitorului din anii săi de tinerețe. Fiind șterse din text să înțelegem că nici aceste referiri privind creația artistului nu conveneau cenzorului anonim? Practic, activitatea sa creatoare, de tinerețe, era ”rasă” din biografia sa! Era, ca și cum i s-ar fi tăiat o mână, un picior sau chiar amândouă, pentru că aceste compoziții erau rodul impulsului/efortului creator din tinerețea sa. Era ca și cum, astfel, era negată, ștearsă, trimisă în uitare, tinerețea sa! Potrivit acestor omisiuni premeditate, tinerețea lui Matei Socor, nu exista! Era – ce bizar – un om fără tinerețe! Ca o statuie fără…cap!
AMPUTAREA CONTINUĂ
Dar operația de amputare continuă. Foarfeca cenzurii lucrează neîndurător. Rândurile șterse nu se opresc aici (pentru a le indica am folosit același procedeu tehnic: am ales o literă cu alt corp). Să citim rândurile cenzurate: ”Matei Socor este unul dintre artiștii cari (sic!) și-au legat viața de lupta avangardei clasei noastre muncitoare, Partidul Comunist Român, pentru triumful socialismului în țara noastră. Munca sa artistică s-a împletit strâns cu activitatea socială, pusă în slujba ridicării nivelului de trai și cultural al maselor largi. Mărturie a acestei ferme atitudini militante stau melodiile și corurile sale recitate, scrise pe texte cu un adânc conținut social, revoluționar, datând din perioada întețirii reacțiunii politice din țara noastră, dinaintea celui de al doilea război mondial”. Ei bine, așa cum am precizat, aceste rânduri au fost…șterse! Înlăturarea acestui pasaj pare de neînțeles! Desigur, referirile la perioada studiilor făcute în străinătate, la Conservatorul din Leipzig din Germania, inclusiv menționarea creațiilor sale artistice de tinerețe (care sugerau interesul tânărului compozitor Matei Socor, pentru creațiile novatoare ale unor compozitori în mare vogă în capitalele europene, precum Paul Hindemith, sau Arnold Schonberg) nu erau pe placul cenzorului de la București. Cu mintea îmbibată de proletcultism, de ideile că Apusul, prin tot ceea ce avea, era decadent, inclusiv în domeniul muzicii, cenzorul anonim tăiase fără să clipească – tot. Dar, acest pasaj ar fi putut fi agreat, fără reținere, deoarece el face trimitere nu numai la creația cu mesaj revoluționar dar și la angajarea artistului în lupta contra dictaturii antonesciene, alături de militanții Partidului Comunist! În acest punct ne aflăm în fața unui paradox. Cenzorul anonim taie rânduri privind activitatea revoluționară a protagonistului textului său, sărăcind astfel conținutul unei etape ”glorioase” din viața acestuia. Hm., hm., hm.,
CENZORUL ANONIM – ”SCROFULOS” LA DATORIE
Inabil, cu totul inabil cenzorul anonim! În loc să adauge, el taie. În loc să completeze, el ”bagă foarfeca”, potrivit sintagmei: ”ce se taie – nu se fluieră!” De neînțeles, întrucât în epocă (epoca comunistă) asemenea experiențe, cum au fost cele trăite de Matei Socor în anii săi de activitate ”revoluționară”, erau nu eludate ci căutate cu lumânarea, adunate ”bob” cu ”bob”, ca să arate o viață eroică, de luptă în avangarda clasei muncitoare, în rândurile Partidului Comunist (atâtea câte erau – puține, răsfirate, ascunse ori prea puțin știute). Dacă ar fi gândit astfel, cenzorul comunist ar fi putut nu să taie, ci să adauge. Să pună în relief faptul că Matei Socor a fost întemnițat pentru activitatea sa antifascistă din timpul dictaturii antonesciene. Că datorită condițiilor aspre din detenție s-a îmbolnăvit grav de plămâni și că, din cauza bătăilor primite, urechea sa, auzul fin de muzician, a fost afectată. Și ar mai fi putut să adauge anonimul cenzor al acestui text că în acel timp, tânărul compozitor (în pofida activității și ideilor sale revoluționare, procomuniste) a stârnit interesul, compasiunea și solidaritatea unor mari personalități muzicale românești. Se știa că, în august 1943, George Enescu, Mihail Andricu și muzicologul Emanoil Ciomac au intervenit, în mod direct, la Ministerul Afacerilor Interne, cerând ceva de necerut: eliberarea unui deținut comunist! Sau, dacă eliberarea nu era posibilă, cel puțin modificarea regimului de detenție al confratelui lor întru arta muzicii. Cum această primă intervenție n-a dat rezultat, demersul marilor personalități muzicale românești a fost reluat în toamna aceluiași an, lui George Enescu, Mihail Andricu și Emanoil Ciomac, alăturându-li-se de data aceasta alți doi mari muzicieni români: Mihail Jora și Constantin Brăiloiu. Iar acest demers și-a atins scopul, Matei Socor a fost scos din lagărul de la Târgu Jiu și mutat la Caracal, cu domiciliu forțat. Era un gest de mare curaj care venea de la mari personalități muzicale ale acelor ani. În primul rând, de la George Enescu. Să fi fost uitat acest gest, de o mare noblețe și curaj, al marelui artist român?
GEORGE ENESCU ÎN OCHII CENZORILOR COMUNIȘTI
Sau poate că în contextul politic al acelor ani, 1949 -1950 – 1951 și următorii, rememorarea unei asemenea împrejurări nu-i era favorabilă lui Matei Socor? Poate că da! Căci George Enescu, aflat în exil din septembrie 1946, era, acum – în ochii culturnicilor și politrucilor staliniști de la București – un transfug! Era, deci, riscant să amintești că ai avut de-a-face cu el, că datorită lui (și nu numai) ai obținut un regim mai bun și că astfel ți-ai salvat viața – și nu numai. Ți-ai salvat talentul, capacitatea de a te dărui din nou acestei minunate vocații artistice – muzica! De-asemenea, era riscant să reamintești că te-ai bucurat de compasiunea și solidaritatea, de asumarea unui mare act de curaj a unor personalități muzicale, care acum, erau puse la index, precum Mihail Jora, Mihail Andricu, ori Constantin Brăiloiu. Asemenea momente, memorabile prin mesajul și consecințele lor, nu aveau ce căuta într-o biografie în plină epocă proletcultistă care nega valorile intelectuale românești. Asemenea momente nu aveau ce căuta într-o biografie care, iată, putea fi croită cu ”bisturiul” cenzurii, amputată, schilodită, sărăcită. Ca un trup, lăsat fără o mână, fără un picior sau amândouă, sau chiar fără cap! Căci cenzorul comunist era – cum ar fi spus genialul nostru ”nenea Iancu” – scrofulos la datorie.
Desigur, atunci, în acei ani, în plină epocă proletcultistă, cenzorul comunist, făcătorul de biografii, dar și purtătorul acestei biografii, Matei Socor, nu puteau gândi așa cum gândim noi azi, după aproape trei sferturi de secol, când – datorită căderii regimului comunist – suntem eliberați de spaima, paralizantă, pe care mulți români o trăiau. Precum noi toți, Matei Socor era – și el – sub vremi! Și admitea să-și scoată din biografie, de fapt din viața trăită, ceea ce nu era pe măsura acestor vremi, ceea ce nu era în concordanță cu ele. Prezentul – era mai important decât trecutul! El, prezentul, locul în societate, de fapt, în ierarhiile politice și artistice, trebuia salvat. El, frigea mai tare. Frigea ca fierul înroșit în foc! Ieșeai schilodit dar – rămâneai viu! Aceasta era, în esență, arta compromisului. Pe care a învățat-o și a aplicat- o Matei Socor. Și, nu numai el! Mii, milioane de români!
Credeți că cenzorul comunist, ”făcătorul” de biografii s-a oprit aici? Citiți episodul următor, episodul 3, al mini serialului nostru intitulat: SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap (3) Citiți.
