EI ERAU ÎN TRECERE
În uniformele lor ponosite, obosiți și indiferenți, în ”motorizatele” lor învechite ce scârțâiau strașnic din toate ”șuruburile”, soldații Armatei Roșii treceau grăbiți prin Capitala României, traversând orașul de la bariera Colentina până la Cotroceni și apoi, afară, pe șoseaua ce ducea la Dunăre, la Giurgiu, locație ce figura în planurile strategice ale Comandamentului militar al Armatei Roșii. Ei erau, în trecere. În marș. În acest sens sunt concludente fotografiile care au fost făcute cu ocazia acestui eveniment. Cele publicate de noi în episoadele de până acum ale acestui serial sunt fotografii netrucate care au stat la obroc, în fonoteci și dosare de arhivă secrete, mai bine de o jumătate de secol. Ele au ieșit la iveală, au devenit accesibile numai după căderea sistemului comunist din România și alcătuiesc – azi – un portofoliu virtual de neprețuit prin adevărul pe care-l exprimă. Privindu-le avem o altă imagine decât aceea pe care ani în șir ne-a servit-o propaganda comunistă infestată – subjugată – de ideologie și politică, de triumfalism și pro sovietism. Nimic festivist. Nimic triumfalist – în aceste poze alb/negru, ușor voalate de timpul care a trecut peste ele!
ÎN MARȘ – PÂNĂ LA BERLIN
Privind aceste fotografii ne dăm seama că DA, coloanele soldaților ruși care în ziua de 31 august 1944 intrau în București erau în trecere. Că nu a avut loc o ….paradă, cu fanfară și o formație de stegari în frunte. Că momentul nu a avut conotații festive, triumfaliste – așa cum se scria în presa timpului. Că soldații rușii ce intrau în ziua aceea în București erau grăbiți. Erau în marș. În marșul care începuse după dezastrul de la Stalingrad, când armatele celui de a III-lea Reich, inclusiv ale României, suferiseră o înfrângere usturătoare, umilitoare și decisivă. Căci după Stalingrad Armata Roșie pornise o ofensivă viguroasă și continuă, într-un marș ce avea să nu se mai oprească până la Berlin. Cu prețul a milioane de vieți pierdute ea traversase spațiile întinse ale propriei sale țări, eliberând-o de ocupanții vremelnici ai Germaniei hitleriste. Și tot așa avea să traverseze alte spații, alte teritorii – teritoriile unor state din Europa Centrală și de Vest – până în inima Europei, până la Berlin. Era o armată conștientă de ipostaza sa de armată victorioasă, învingătoare. O ipostază pe care românii aveau s-o afle cu vârf și îndesat – de la comportamentul cotidian al soldaților de pe stradă și aroganța ofițerilor de rang înalt din posturile de comandă ale Armatei Roșii, până la inflexibilitatea și disprețul politrucilor și diplomaților de la Moscova.
LUMEA ÎN STRADĂ – ÎNCĂ – BUIMĂCITĂ
Privind coloanele soldaților ruși ce treceau pe bulevardul Carol, scriitorul Mihail Sebastian avea ”ochi” și pentru civilii de pe margine, pentru cei ce priveau. Despre ei el avea să scrie: ”Lumea în stradă e încă buimăcită”. El observa că printre cei ce priveau exista ”și o anumită rezervă”. (subl. ns.) ”Erau – notează Mihail Sebastian – și mulți trecători care se uitau cruciș la cei care aplaudau”.(subl. ns.) (Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2016, p. 388) Distinsul autor nu ne spune de ce aceștia nu aplaudau, de ce priveau ”cruciș” pe cei care aplaudau, de ce erau ei – rezervați și sceptici. De bună seamă, acești sceptici, care priveau cu rezervă evenimentul, vor fi fost dintre cei care vor mai fi știut câte ceva din istoria dramatică, păguboasă, agresivă, a relațiilor României cu țara de origine a acestor soldați: Rusia, Rusia Sovietică. Cel mai recent moment din istoria acestor relații era ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către URSS în vara anului 1940. Și tot de Basarabia era legat un alt eveniment istoric: intrarea României în război. Un an mai târziu, în 1941, eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord fusese pretextul public, năucitor, sub care generalul Ion Antonescu târâse România în război și se alăturase Germaniei hitleriste în războiul ei năprasnic, dus cu încăpățânare, cu dârzenie diabolică și iresponsabilă – până la Stalingrad. Acum, acest război era ca și pierdut de Hitler și – cu certitudine – avea să fie câștigat de Stalin și partenerii săi de coaliție, Coaliția Națiunilor Unite.
CA O ARMATĂ OCUPANTĂ
Cu siguranță, toate acestea – care au însemnat suferințe imense pentru cei mulți și pierderi uriașe pentru țară – nu fuseseră uitate de către români. Și acum, iată, pe străzile Bucureștiului, în România, treceau soldații ruși. Soldații unei armate victorioase, învingătoare. Soldații unei armate care avea să-și instaleze imediat în Capitala României un Comandament militar, prin intermediul căruia avea să-și exercite atribuțiile sale de armată ocupantă. O armată ocupantă al cărei statut avea să fie consemnat în documente oficiale, cu prevederi și pretenții impuse de Moscova. Rețineți: impuse – nu negociate – și acceptate de români, mai bine zis, înghițite de români, fără putința de a obține vreo schimbare, vreo îmbunătățire. Căci învingătorul, de fapt ocupantul, era neîndurător. Nu era dispus să facă concesii. Să fie înțelegător și…blând. Dimpotrivă! Să precizăm că, în ziua aceea, de 31 august 1944, când soldații ruși intrau și treceau prin București, bucureștenii știau prea puțin din ceea ce avea să urmeze. Mulți știau însă că ”dinspre ruși” nu veniseră niciodată lucruri bune pentru români, pentru România. Avea să fie altfel de acum încolo? – se vor fi întrebat cei care ”se uitau cruciș” – la cei care aplaudau. Iată de ce, cum observa Mihail Sebastian – ”Lumea în stradă era încă buimăcită” de evenimentul la care asista! Dar acesta nu era decât începutul.
CE AVEA SĂ URMEZE?
Să precizăm că după trecerea coloanelor cu soldații lor prăfuiți și în uniforme ponosite, de front, orașul nu s-a eliberat de prezența oaspeților nepoftiți. Cum am spus, la București a fost instalat un Comandament militar al Armatei Roșii. Iar acest Comandament și-a asumat – imediat – rolul de factor diriguitor. De ocupant. El s-a situat deasupra instituțiilor administrative și militare ale statului român ignorând, prin acțiunile sale, Casa Regală, pe Regele Mihai și Guvernul României. Spre stupoarea și spaima românilor Comandamentul militar al Armatei Roșii a dat imediat – peste capul autorităților române – Ordine și Ordonanțe de urgență care impuneau românilor măsuri aspre pe care aceștia nu le cunoscuseră nici în timpul dictaturii militare antonesciene – deși era vreme de război. Acestor ”ordine” – care indicau ipostaza de ocupant a Armatei Roșii – li s-a adăogat și comportamentul cotidian al soldaților ruși. Un comportament care a stârnit spaima bucureștenilor și – de la un punct încolo – dezgustul și oprobiul lor. Căci, spre meritul lor, mulți românii nu s-au lăsat atinși de morbul propagandei comuniste, al cultului personalității lui Stalin și al pro sovietismului. Ei au primit cu rezervă, cu scepticism ,”laudele” promovate în spațiul public, în ziare și la Radio, privind cu atenție ceea ce se întâmpla în viața reală, sub ochii lor. Cu umorul și sarcasmul care-i caracteriza, cu acea înclinație specifică românilor – de a ”face haz de necaz” – ei au găsit repede epitetele care-i defineau pe…eliberatori. Ce făceau acești….eliberatori? Citiți episodul următor al acestui mini serial intitulat: RUȘII LA BUCUREȘTI. August – 1944. Mihail Sebastian (4) Ce făceau …eliberatorii! Citiți!
4.
