ÎN MAȘINI VECHI
31 august 1944. Era dimineața devreme. Mihail Sebastian privea tăcut – de la fereastra locuinței sale – trecerea soldaților ruși prin București. Pentru distinsul scriitor această ”trecere” va fi fost un spectacol. Un spectacol inedit, întrucât – până atunci – nu văzuse soldați ruși și echipamentele lor militare. Acum, iată, îi vedea, trecând în ”motorizate”, în mașini și tancuri vechi, prăfuite, care puneau sub semnul întrebării mitul unei armate învingătoare, al unei armate ce ar fi trebuit să fie o armată înzestrată cu echipamente moderne, de ultimă generație, scoase cu dărnicie din arsenalele celor doi aliați: SUA și Marea Britanie. Dar, iată – nu era așa. Ba, dimpotrivă! Priviți ”motorizatul” din fotografia ce deschide acest episod. Ce vrea el să fie? Un tanc? Poate numai după roțile pe care le are! Căci plăcile metalice atașate deasupra nu sunt decât niște jalnice improvizații! Cu siguranță, ”valoarea” acestui….vehicul era una singură: aceea că avea roți și că putea să umble, că putea să înainteze pe drumurile Europei. Până unde? Până acolo unde armatele germane vor fi învinse iar Germania hitleristă își va recunoaște înfrângerea și va capitula.
EI TRAVERSAU EUROPA
Era prima surpriză pe care distinsul scriitor o avea! Iată – își va fi spus el cu uimire – cu astfel de ”echipamente” acești soldați străbătuseră mii de kilometri prin stepe arse de soare sau inundate de zăpezi și cutreierate de viscol. Cu astfel de ”echipamente” traversau ei râuri, fluvii, munți și văi, orașe și sate. Cu astfel de ”echipamente” traversau ei ȚĂRI. Cu astfel de ”echipamente” traversau ei EUROPA, împinși de un singur țel: înfrângerea forțelor militare ale celui de al III-lea Reich, înfrângerea Germaniei hitleriste. Cu astfel de ”echipamente” puneau ei în ”operă” ambițiile liderilor politici instalați la Kremlin și planurile generalilor staliniști de a face din Rusia – Rusia Sovietică – o mare putere, cu sfere de influență întinse la scară continentală – globală – dacă s-ar fi putut! Pentru orice observator lucid, prezența soldaților Armatei Roșii pe teritoriul României demonstra că sintagma ”Marele Război pentru apărarea Patriei” dobândise o conotație propagandistică. Căci ”hotarele Patriei”, ale ”Patriei Sovietice” fuseseră…depășite, iar soldații Armatei Roșii nu mai luptau – acum – pentru ”Patria lor”, ci pentru alte ”Patrii” care aveau un loc bine definit în strategiile politice și militare ale liderilor politici și militari de la Kremlin. Căci aceste ”alte Patrii” în care soldații Armatei Roșii intrau, luptând sub stindardul înfrângerii forțelor militare ale Germaniei hitleriste, aveau să intre în sfera de influență – politică și militară – a Rusiei Sovietice, ”Marea Patrie” a socialismului victorios, bla., bla.,bla.,
UNII – ÎN UNIFORME DE FRONT
Dar, scriitorul era impresionat nu numai de ”motorizatele” care treceau pe sub fereastra sa, ci și de cei ce se aflau în ele. De oameni! De chipurile lor! De soldați! De acei ruși – mulți, anonimi, tineri sau trecuți de prima tinerețe – ce fuseseră luați de pe la casele lor, din izbele lor sărace, de lângă copii, neveste sau ibovnice – și împinși în tranșee, pe front, în prima linie sub gloanțe, mânați pe drumurile războiului. Nimic grandios! Nimic triumfalist nu aveau acești soldați ce treceau – în acea zi de august – pe bulevardele Bucureștiului! Priviți chipurile lor din fotografia pe care am pus-o în deschiderea acestui episod. Priviți – și citiți tot în această ”cheie” – și chipurile soldaților ruși din alte poze pe care le-am postat în episoadele din cadrul acestui ciclu: RUȘII LA BUCUREȘTI. August -1944. Veți găsi confirmarea opiniei scriitorului. Iar concluzia sa, privind țelul acestor soldați (de fapt al comandanților lor) era de o ascuțime uluitoare. În Jurnalul său Mihail Sebastian nota cu sinceritate: ”Joi, 31 august (1944.) (……) Oamenii ăștia prăfuiți, obosiți, destul de prost îmbrăcați cuceresc lumea. Ils ne payent pas d”apparence – dar cuceresc lumea” – preciza scriitorul! (subl. ns.) (Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Editura Humanitas, Ediția a II-a, București, 2016, p. 388). Cu alte cuvinte, ei, acești soldați ruși, nu pun prea mare preț pe aspectul lor, pe uniformele lor, pe ”ținuta” lor care, iată, în această trecere prin București, nu era o ținută de gală, de paradă!
ALȚII – ERAU ÎN UNIFORME DE PARADĂ
Scriitorul român observa că după soldații ruși, prăfuiți și obosiți, aflați pe tancurile și în autocamioanele lor învechite, veneau ”motorizatele” cu soldați români. Ce ciudat – își va fi spus el! Într-o coloană de soldați ruși, camioane cu soldați români! Cu siguranță va fi fost șocat de aspectul lor. Erau veseli, în uniforme noi, curate. Și salutau cu mâna la chipiu sau, zâmbeau! Scriitorul va fi văzut ceea ce vedem și noi – e drept, cu o întârziere de o jumătate de secol – în fotografia alăturată! Priviți.
Unul, ce pare a fi un ofițer, a ocupat locul din față, chiar la capota camionului. S-a ridicat în picioare, zâmbește și salută cu mâna la chipiu. Ceilalți de lângă el se apleacă spre bucureștenii aflați pe caldarâm și strâng mâinile lor întinse. Unul dintre soldați privește – vesel – spre aparatul de fotografiat! Uniformele lor – par scoase ”din cutie”. Nu sunt ponosite, prăfuite, decolorate. Iar ei, soldații – nu sunt indiferenți și absenți. S-ar putea spune că sunt într-un moment fast. Sunt fericiți că văd iar România. Sunt fericiți că văd iar oameni din țara lor – români – și că le pot întinde mâna. Privindu-i, pe bună dreptate scriitorul Mihail Sebastian observa: ”Sunt tineri, veseli, excelent echipați. Se vede bine că nu vin din luptă”. Concluzia sa era ușor ironică: ”Detașament de paradă care aștepta probabil intrarea în București”(subl. ns.) (ibidem, Mihail Sebastian, loc. cit.) Aparent – spunem noi!
DEȘI ERAU ROMÂNI
Cine erau acești soldați care se deosebeau fundamental de acei soldați ruși pe care scriitorul îi văzuse – în ”motorizatele” lor învechite, improvizate, în uniformele lor ponosite, decolorate și prăfuite? Erau soldații români care căzuseră prizonieri la ruși. Erau soldații români care se înrolaseră în Divizii cu nume sonore în istoria neamului românesc precum Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan. Aceste ”Divizii” fuseseră înființate la ordinul lui Stalin, supravegheate de șeful de atunci al serviciilor secrete moscovite, Lavrenti Beria (ascuns sub titlul de Comisar al Afacerilor Interne) și ”moșite” de kominterniști români, cea mai activă fiind – Ana Pauker. Ele erau organizate după ”modelul” unităților de luptă sovietice, având o structură similară și erau integrate în Armata Roșie – ca unități ale acesteia. Comandate de înalți ofițeri români (și ei foști prizonieri) – ele se aflau sub comanda înalților ofițeri sovietici. Ce perfidie – veți spune! Deși alcătuite din soldați români, deși erau comandate de înalți ofițeri români, deși purtau numele sonore ale istoriei românilor precum Tudor Vladimirescu, Horia, Cloșca și Crișan, iar pe mâneca vestonului aveau matricole cu însemne românești, aceste unități de luptă erau ale Armatei Roșii. Ele aveau să fie sub comanda Armatei Roșii până la victoria finală, până la capitularea Germaniei dar – rețineți – și după aceea. Adică, după război, în timp de pace.
STALIN LE SCHIMBASE DESTINUL
Căci Stalin concepuse aceste ”formațiuni de luptă” ca instrumente necesare nu numai în lupta ce se ducea în tranșee, pentru înfrângerea Germaniei hitleriste ci și în lupta care avea să urmeze – pe alte fronturi – pentru schimbarea sistemelor politice, pentru construirea socialismului în țările care aveau să intre în sfera de influență a Moscovei. Și – nota bene – astfel de ”divizii” fuseseră organizate (tot la ordinul lui Stalin și supravegheate tot de șeful NKVD, Lavrenti Beria și ”moșite” tot de kominterniști autohtoni) și cu prizonieri din alte țări – precum Polonia, Cehoslovacia, etc., Ajutat, fără clipire, de ”mâna sa dreaptă”, Lavrenti Beria și de ”locotenenții” acestuia – kominterniștii autohtoni – Stalin făcuse din prizonierii de război – instrumentele sale docile. Cu cinismul care-l caracteriza, el se folosise de suferința lor, de sentimentele lor, de dorul lor nesfârșit de țara lor, de familii, neveste și copii, pentru a le schimba destinul, pentru a face din ei, iscoadele, instrumentele, și chiar ”pilonii” schimbărilor sociale și politice pe care le preconiza în viitoarele sale sfere de influență în Europa Centrală și de Est.
DETAȘAMENTUL DE…SACRIFICIU
Acum, acești soldați români, foști prizonieri căzuți în luptele de la Stalingrad, Cotul Donului – și nu numai – pășeau din nou pe pământul țării. Al țării LOR! Priveau cu nesaț TOTUL: orașe, câmpuri arse de soarele verii care trecuse, păduri verzi, și – mai ales – chipurile conaționalilor lor: femei și bărbați, tineri și bătrâni. Erau fericiți! Zâmbeau, se aplecau și strângeau mâinile ce, de jos, de pe caldarâm, le erau întinse! Dar – ce dureros – nu era loc și nici timp de popas. Erau nevoiți să treacă prin București, așa cum treceau soldații ruși, fiind integrați în coloanele acestora. Privindu-i cum trec, Mihail Sebastian observa că acești soldați erau ”bine înarmați și echipați” că ei ”luptau în Armata Roșie”. (subl. ns.) Da, așa era! Deși erau români – ei erau… soldații Armatei Roșii. Cum se petrecuse această schimbare profundă în destinul lor? E o ”poveste” dureroasă, lungă și controversată. O vom spune într-un episod separat. Acum, să rămânem aproape de scriitorul Mihail Sebastian și să urmărim impresiile sale privind trecerea soldaților Armatei Roșii prin București – august 1944. Citiți episodul următor al acestui mini serial intitulat: RUȘII LA BUCUREȘTI. August – 1944. Mihail Sebastian (3) Lumea în stradă – buimăcită! Citiți!
