Registrul Voichiței Muțui este interesant pentru că el este oglinda politicii de achiziții practicată de-a-lungul timpului de diriguitorii muzicienilor români. Urmărind succesiunea acestor achiziții putem decela etapele, orientările care au dominat structura organizatorică a muzicienilor români: Societatea Compozitorilor și, apoi, după 1949, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România.
OGLINDA EPOCII
Așa cum am spus, acest Registru ( vezi pe larg, ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 599/1957, . ) are o valoare de ”document”, întrucât în paginile sale pot fi decelate – prin intermediul politicii de achiziții – etapele prin care a trecut structura organizatorică a breslei muzicienilor români. În paginile acestui Registru, ”plutește”, ca să spunem așa, ”parfumul” timpului prin care breasla a trecut. El este oglinda acestui timp. Mai întâi, în timpul Societății Compozitorilor, al cărui președinte de onoare a fost, încă de la înființare, George Enescu, ”parfumul” afirmării creației muzicale românești, al edificării școlii muzicale naționale românești, al valorificării creației populare românești, al conectării creației muzicale românești și a creatorilor ei la valorile muzicii europene și universale. Era timpul, când breasla, prin creatorii ei, privea spre ”Apus”, acolo unde-și desăvârșea studiile muzicale, acolo unde se afirma, acolo unde închega prietenii și punți de comunicare și afirmare artistică. ”Zestrea” partiturilor achiziționate indică toate acestea, fiind cum am spus ”oglinda” acelui timp.
CU SPATELE LA ”APUS”
Ea va fi la fel – tot o oglindă – și după instaurarea comunismului în România. Dar, vom găsi aici alte coordonate. Din paginile Registrului răzbate acum un ”parfum” greu mirositor: ”parfumul” triumfalismului, al proletcultismului și al pro-sovietismului. Citind filă cu filă, titlu după titlu, constatăm că după instalarea regimului comunist în România și, îndeosebi, după înființarea, în 1949, a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, politica de ”achiziții” este marcată de ”orientările noi” pe care Matei Socor le-a impus muzicienilor români, creației muzicale românești: cu spatele la ”Apus”, cu fața spre ”Răsărit! Astfel politica de achiziții muzicale din timpul mandatului său era – și ea – obedientă Moscovei. Căci față de creațiile muzicale sovietice nu exista nicio reținere. Erau achiziționate cu predilecție creațiile unor compozitori obscuri, dar la modă în viața muzicală sovietică întrucât ”opera lor componistică” era în ”spiritul” epocii: ode, cantate, poeme muzicale, etc., etc., – creații triumfaliste, proletcultiste, dedicate în special ”cultului personalității” lui Stalin, etc., etc., Ori, în procesul amplu de ”spălare pe creier” a românilor, asemenea ”creații” nu puteau lipsi din spațiul muzical românesc. Ele erau parte din strategia ascunsă (și tenace) a Moscovei de sovietizare a României!
CU FAȚA SPRE ”RĂSĂRIT”
Desigur, acestea erau pe ”gustul” lui Matei Socor și în concordanță cu obiectivele politice – ale sale și ale șefilor săi, liderii comuniști staliniști instalați la guvernarea României. Matei Socor încuraja creațiile cu mesaj proletcultist, triumfalist, pro-sovietic, îndeosebi pe cele închinate cultului personalității lui Stalin, susținându-le și pecuniar, cu sume atractive, apetisante și asigurându-le o promovare rapidă prin toate canalele propagandistice existente: Radiodifuziunea Română (unde domnia sa ocupa postul de președinte), presa de specialitate sau gazetele cotidiene. În filele acestui Registru se vede, însă, o lipsă de interes, o indiferență constantă față de creațiile unor compozitori contemporani europeni care erau exponenții unor curente muzicale moderne. Ea era determinată de concepțiile politice și ideologice promovate de liderii comuniști români, preluate, cum am spus, cu asupra de măsură de staff-ul proletcultist al lui Matei Socor. Această atitudine a fost extinsă și asupra unor compozitori români care ”nu făcuseră pactul cu diavolul”, rezistaseră valului proletcultist, nu scriseseră ”ode” și ”cantate” închinate lui Stalin – și nu numai. Despre politica de achiziții a partiturilor muzicale în timpul mandatului compozitorului Ion Dumitrescu și a altor șefi care s-au perindat la conducerea Uniunii Compozitorilor, n-avem știre, întrucât în acest document nu a fost consemnată și data achiziției partiturilor. În plus, Registrul cercetat de noi se oprește la anul 1957. Dar, aceste carențe – să le spunem – nu-l face mai puțin valoros.
ACRIBIA VOICHIȚEI
Registrul este, totodată și un instrument de lucru eficient prin felul cum ”informația” pe care o cuprinde în paginile sale a fost organizată. Aici se vede pasiunea și profesionalismul Voichiței Muțui. Registrul este întocmit cu acribie. Sunt notate, în ordine alfabetică, numele compozitorilor. Este notat titlul – complet și corect – al partiturilor (lucru rar în alte documente, mai ales în corespondența între unele instituții implicate în activitatea de promovare a culturii române precum IRRCS, Ministerul Culturii, MAE, etc.,). De asemenea, numărul exemplarelor aflate în custodia Bibliotecii Uniunii Compozitorilor și prețul fiecărei partituri – posibil prețul acesteia la momentul achiziționării. Dar, în alcătuirea acestui Registru lipsește, după opinia noastră, un element fundamental, anume, data achiziționării partiturilor. Dacă ar fi existat am fi avut astfel posibilitatea să stabilim, cu precizie, politica de achiziții care a existat în cadrul Societății Compozitorilor și apoi al Uniunii Compozitorilor din România. De asemenea, impactul transformărilor politice prin care societatea românească a trecut de-a-lungul timpului. Transformări față de care muzicienii români n-au rămas străini, ceea ce s-a văzut în decursul anilor și în evoluția breslei, prin Statutele, lucrările elaborate, și liderii aflați la cârmă. Este interesant de cercetat acest Registru deoarece el indică ”zestrea” pe care Uniunea Compozitorilor și implicit muzicienii din România – instrumentiști și dirijori, deopotrivă – o aveau în anul de grație 1957! Se află aici consemnate partituri cu lucrări ale marilor compozitori din toate epocile – de la baroc la clasic și modern. Este remarcabilă prezența compozitorilor români. Studierea acestor titluri poate oferi imaginea creației muzicale românești – desigur, până în anul 1957 – data întocmirii Registrului. Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Registrul cu surprize (3) Partiturile – punctul cheie. Citiți!
