Pe noi ne-a interesat Registrul Voichiței Muțui pentru că voiam să știm ce partituri enesciene se aflau în custodia Uniunii Compozitorilor din România în anii 1956, 1957, 1958. Aceasta deoarece, cu ocazia comemorărilor marelui compozitor român inițiate în acești ani, autorii numeroaselor inițiative din România dar și din alte țări europene – precum Italia, Austria, Franța, unde George Enescu a trăit, a studiat, a creat – s-au confruntat cu o problemă esențială: dificultatea asigurării partiturilor lucrărilor enesciene incluse în programele de concert.
PARTITURILE – PUNCTUL CHEIE
Existența partiturilor era punctul cheie pentru reușita acțiunilor de promovare post-mortem a marelui muzician român, a creației sale muzicale. În 1956, o inițiativă a Asociației de prietenie Italia – România de a monta la Roma un spectacol cu Opera Oedipe de George Enescu ( vezi: ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956 – 1961, Italia, p. 192) a fost abandonată datorită lipsei partiturii Operei Oedipe și, mai ales, a lipsei de implicare a aparatnicilor de la IRRCS și de la Ministerul Culturii pentru procurarea partiturii Operei Oedipe care, culmea ironiei, se afla (în fotocopie) în patrimoniul Operei Naționale din București. Un concert de muzică de cameră cu lucrări din creația enesciană – inițiat de Legația României la Roma în 1956 – a fost amânat de la o stagiune la alta, până în stagiunea 1957 – 1958, din aceeași cauză. (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956 – 1961, Italia, pp.186 – 188). Aproape un an întreg, chiar mai mult, le-a luat aparatnicilor de la București (IRRCS, Ministerul Culturii și MAE) să asigure organizatorilor de la Roma (în speță Legației României) partiturile necesare concertului comemorativ George Enescu. Nu mai puțin stresantă a fost pentru Legația României din Viena asigurarea partiturilor creațiilor enesciene în vederea organizării unui concert de cameră cu muzică exclusiv enesciană, inițiat în 1956. (ANIC, Fond IRRCS; Dosar 25/1955 – 1956, Austria, pp. 122 – 123) Lucrurile nu au stat altfel nici pentru ”George Enescu Komitte” (Comitetul George Enescu – n. ns.) înființat la Viena în 1957 de către membrii Asociației de prietenie Austria – România, împreună cu numeroase alte personalități ale vieții muzicale și culturale vieneze, pentru organizarea ceremoniilor de comemorare a lui George Enescu la Viena. Aceste câteva exemple sunt, credem, relevante pentru a sublinia faptul că partiturile constituiau punctul cheie al reușitei oricărei inițiative pentru promovarea creației marelui muzician român.
O CONCLUZIE AMARĂ
Documentele cercetate de noi în arhiva ANIC referitoare la aceste evenimente preconizate în anii 1956, 1957 și 1958 de structurile implicate în promovarea creației și personalității marelui muzician român (precum IRRCS, Ministerul Culturii, MAE, Asociațiile de prietenie, sau Legațiile României din diferite țări europene) ne lasă să înțelegem că, da, exista o situație dificilă, aproape o criză a partiturilor enesciene existente în România. Că, aceasta era – așa cum s-a și dovedit – o cauză a abandonării unor inițiative, precum montarea unui spectacol cu Opera Oedipe la Roma, a unui concert de muzică de cameră din creațiile enesciene, ca cel preconizat de Legația României la Viena, în 1956, sau tărăgănarea, timp de un an, a concertului de cameră cu creații enesciene propus de Legația României din Roma în 1956. Documentele din dosarele de arhivă mai sus menționate, din fondul IRRCS, duceau toate într-o singură direcție: cauzele nereușitelor, amânărilor repetate, erau partiturile. Mai exact, lipsa lor. Concluzia nu putea fi decât una amară. Iată cum, inițiative lăudabile, generoase, izvorâte din respectul și admirația pentru marele muzician român și creația sa, se pierdeau în hățișuri birocratice, se poticneau în fața unei situații obiective: lipsa partiturilor.
CINEVA SUFLĂ ”COLBUL” UITĂRII
Dar, o inițiativă a unui documentarist al Bibliotecii Uniunii Compozitorilor, pe numele său, Voichița Muțui, ne aduce date pe baza cărora ne putem formula o cu totul altă opinie. Una – cum se spune – dulce-amară. Domnia sa întocmește în anul 1957 un Registru cu partiturile existente în patrimoniul Uniunii Compozitorilor. Pentru întocmirea lui ea revede vechile registre, controlează, răscolește dosare, deschide lăzi uitate, pachete rătăcite și întocmește – cu acribie – un nou document. Un nou Registru. Cu această ocazie Voichița Muțui găsește numeroase partituri enesciene, unele poate neștiute, altele menționate aiurea, în disprețul celor mai elementare norme de evidență, căci de acribie nu putea fi vorba și le consemnează în Registrul său, acolo unde le era locul. Cum se spune, le scoate din uitare. Voichița Muțui, suflă ”colbul” de pe ele și le redă vieții. Le face accesibile celor interesați, pasionați de creația enesciană. Sunt importante? Cu siguranță! Dar, asta nu e treaba noastră ci a specialiștilor, a muzicienilor. Ceea ce contează este că un profesionist, un om pasionat de importanța activității lui, îmbogățește informația privind patrimoniul instituției pe care o slujea și aduce în spațiul vieții muzicale românești date care infirmă o situație prea ades invocată: lipsa partiturilor enesciene. Registrul întocmit de Voichița Muțui arată contrariul. El demonstrează, negru pe alb, că în custodia Bibliotecii Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România – există partituri ale unor lucrări enesciene. Titlurile consemnate în Registru de Voichița Muțui, le-am citit și noi. Cu bucurie și curiozitate. Și, sub impactul aceluiași gând pe care domnia sa îl va fi avut atunci când le-a scos de sub ”colbul” uitării, procedăm și noi, acum. Le lansăm în spațiul on-line spre cunoaștere, spre bucuria iubitorilor creațiilor enesciene – fie ei interpreți sau numai pasionați ascultători ai muzicii sale. Citiți-le în episodul următor, intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1957) Registrul cu surprize (4) Răspunsul Voichiței. Citiți!
