Încheiem aici paginile inspirate de ”Registrul partiturilor de orchestră și cor” referitoare la partiturile lucrărilor enesciene aflate în Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România în anul 1957 întocmit de către Voichița Muțui. Le-am parcurs, așa cum am spus deja, filă cu filă, cu bucurie, cu uimire dar și cu amărăciune, pentru că am înțeles că nu lipsa partiturilor se afla în calea promovării creației marelui muzician român: ci necunoașterea, indolența, hățișul birocratic!
CE A LIPSIT?
Azi, după mai bine de o jumătate de secol, când cercetăm aceste documente consemnate în acest Registru, credem că pe baza partiturilor aflate deja în custodia Bibliotecii sale, Uniunea Compozitorilor din România ar fi putut contribui la susținerea, în anii 1956, 1957, 1958, a concertelor de cameră inițiate de Legațiile României de la Roma și Viena, de Asociațiile de prietenie din Austria, Italia – și nu numai – pentru sărbătorirea post-mortem a marelui muzician român! Ar fi putut sugera ea, Uniunea, programe de promovare a creației enesciene, îndeosebi a celei de cameră. Dar n-a făcut-o. De ce? Ce a lipsit? Inițiativa? Dorința? Seriozitatea? Iubirea pentru George Enescu? Interesul pentru creația sa? Of, Doamne! Câte întrebări! Iar atunci când a fost solicitată în mod direct de către IRRCS, Uniunea Compozitorilor a oferit soluții imparțiale condiționate de termene rigide și deci prea puțin fezabile. Unele chiar hilare, solicitanții de la IRRCS fiind îndemnați să procure partiturile cerute de ei de la Magazinul ”Muzica” contra cost! (cum se indica într-o adresă trimisă la IRRCS). Aceștia au luat de bună indicația și au făcut o vizită Magazinului ”Muzica”, dar, stupoare, când au spus ce vor să cumpere s-au ales cu priviri mirate, stupefiate ca și cum ar fi cerut ”luna de pe cer”. Întâmplarea n-a fost trecută cu vederea, aparatnicii de la IRRCS s-au plâns șefilor, aceștia, la rândul lor, șefilor de la Uniunea Compozitorilor care, până la urmă și-a cerut scuze motivând că ”tovarășul” care indicase această adresă era doar un simplu funcționar, un aparatnic de la….Secretariat, bla., bla., bla.,
NU ȘTIAU CE AU ÎN OGRADĂ
Din această cauză colaborarea dintre cele două instituții – IRRCS și Uniunea Compozitorilor – pe tema asigurării partiturilor enesciene cerute, mai ales de Legațiile României din străinătate, în special Viena, Paris, Roma, a fost aproape abandonată, Uniunea Compozitorilor fiind ocolită, aproape scoasă din cursă. Nejustificat – spunem noi astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, având în față datele indubitabile din Registrul întocmit de Voichița Muțui în anul 1957! Din nefericire, așa cum am constatat și din alte documente, la care am avut acces, din fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC, cei de la Uniunea Compozitorilor nu cunoșteau – până la data întocmirii acestui Registru de către Voichița Muțui – tezaurul pe care-l aveau la îndemână din creația enesciană. Atât cât era! DAR ERA! Concret, palpabil. El exista! Titlurile pe care le-am menționat într-un episod anterior susțin această afirmație. Cu alte cuvinte, nu știau, sau…. nu prea știau, ce ce afla în propria lor ogradă! Sigur, nu existau știmele. Autoarea, foarte atentă, notează existența știmelor doar la una dintre lucrările enesciene: Octuorul în do major, op. 7, aflat în custodia Bibliotecii Uniunii Compozitorilor. Dar știmele – ar fi putut fi realizate! Uniunea Compozitorilor avea atunci chiar un ”birou de copiatori” și activitatea – mai precis, productivitatea echipei care lucra aici – a constituit una dintre preocupările importante ale staff-ului Uniunii, îndeosebi după preluarea mandatului de secretar al Uniunii de către compozitorul Ion Dumitrescu.
CONCLUZIA AMARĂ
Parcurgând paginile acestui Registru putem conchide că invocarea lipsei partiturilor creației enesciene în România pentru a justifica abandonarea unor inițiative privind promovarea creației marelui muzician român în țară dar și în străinătate în anii 1956, 1957 și 1958, (ani care au constituit obiectul cercetării noastre) era izvorâtă din – să-i spunem – necunoaștere – deși acesta ni se pare a fi un termen prea blând! Acum, pe baza datelor aflate în paginile Registrului întocmit de Voichița Muțui, toată tevatura din jurul partiturilor enesciene – consemnată în dosarele de arhivă ale IRRCS, (cercetate de noi în toamna anului 2019) – toate motivele invocate de cei implicați în mod direct în acțiunile de promovare a creației lui George Enescu – conduc la o singură concluzie: ignoranță, indolență, hățișuri birocratice. Toate metehnele culturnicilor, aparatnicilor ce mișunau prin birourile unor instituții create pentru promovarea culturii române, a relațiilor culturale ale României – precum IRRCS, Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe – s-au insinuat și și-au pus amprenta asupra inițiativelor privind promovarea post-mortem a creației enesciene ducând, uneori, până la deturnarea sau anihilarea lor. Trist. Foarte trist. Aproape revoltător întrucât era vorba de creația, de personalitatea unui mare muzician român: George Enescu.
”POVESTEA” CONTINUĂ
Această ”poveste” a partiturilor enesciene consemnate cu acribie de către Voichița Muțui în Registrul său – ”poveste” pe care am încercat să v-o prezentăm în episoadele anterioare – a fost pentru noi un memento, un memento dătător de speranțe. Din nefericire – el a fost excepția. Iar excepția – după cum se știe, confirmă regula. Iar ”regula” – pe care o aflasem deja, și pe care, aveam – încă – s-o mai aflăm din alte documente de arhivă, avea să ne conducă la o concluzie opusă celei datorate efortului Voichiței Muțui. O concluzie amară! Culturnicii și politrucii români ce mișunau prin numeroasele instituții special înființate pentru promovarea culturii române și a personalităților sale, erau biruiți de indolență, de lene și – de ce să n-o spunem – de necunoaștere, de ignoranță (ca să nu spunem de-a-dreptul: incultură). Inițiative îndrăznețe, generoase, insolite – lansate de multe ori de către străini – se pierdeau, mureau pe drum din cauza românilor (!!!!!!!!!!!), din cauza celor care – ce paradox – aveau atribuții, obligații și erau plătiți pentru asta! Așa dar, demersul nostru privind promovarea post-mortem a creației artistice a marelui muzician român, George Enescu, continuă. Vom aduce în spațiul acestui BLOG și alte exemple și alte episoade consacrate comportamentului culturnicilor și politrucilor români față de marele muzician român, George Enescu. Citiți episoadele ce vor urma – inspirate de această temă: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII și reunite sub titlul SARABANDA PARTITURILOR. Pe curând!
