Din episodul anterior ați putut afla titlurile partiturilor unor lucrări enesciene pe care Voichița Muțui le-a găsit în Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și le-a consemnat în Registrul său. Să reținem anul când destoinica documentaristă a făcut acest lucru: anul 1957.
O PRECIZARE
Cum vor fi evoluat lucrurile în continuare în direcția îmbogățirii acestui TEZAUR ENESCIAN, nu știm, întrucât investigația noastră a fost focusată pe situația existentă în anii 1956, 1957 – anii când oficialii români, instituțiile abilitate, au lansat numeroase inițiative pentru comemorarea marelui muzician român, pentru promovarea operei sale componistice. Așa cum am arătat în episoadele anterioare ale acestui mini serial, multe dintre aceste inițiative s-au pierdut pe drum, au fost abandonate sub diverse motive, cel mai invocat fiind acela al lipsei partiturilor lucrărilor enesciene incluse în program. Dar, după cum ne arată Registrul Voichiței Muțui, această lipsă nu era atât de gravă, criza partiturilor enesciene fiind uneori paravanul sub care se ascundeau lipsa de profesionalism, indolența, lenea, metehnele birocratice ale celor implicați sau (cum ne arată chiar Registrul întocmit de Voichița Muțui) necunoașterea documentelor ce existau dar, erau fie neinventariate, fie rătăcite, uitate prin cine știe ce ”pachete” sau cutii prăfuite. Desigur, după anul 1957, lucrurile privind îmbogățirea tezaurului partiturilor enesciene din patrimoniul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România se vor fi mișcat. Credem! Dar, cum am spus – cercetarea noastră asupra acestei situații s-a oprit la anul 1957, anul la care se oprește și documentul cercetat de noi, Registrul Voichiței Muțui.
SFATURI PENTRU UN CÂRCOTAȘ
Citind titlurile acestor lucrări care se aflau în anul 1957 în custodia Bibliotecii Uniunii Compozitorilor un cârcotaș ar spune cu aroganță și dispreț: că din acest lot de partituri lipsesc multe dintre lucrările importante ale muzicianului român, că aici nu se află partiturile lucrărilor cel mai des cântate în sălile de concert, că Registrul Voichiței Muțui, o fi el important dar, nu e cine știe ce, bla., bla., bla., Acestui cârcotaș putem să-i spunem că, da, parțial are dreptate, dar cu această ocazie i-am sugera neînduplecatului ”critic” să revadă clauzele draconice pe care marele muzician român le-a avut cu Casele sale de editură: Enoch – în tinerețe – și Salabert – până la sfârșitul zilelor sale. I-am reaminti distinsului ”cârcotaș” că ne aflăm în anul 1957, când preocupările oficialilor români din sfera creației muzicale românești, dar și ale guvernanților români, pentru reglementarea achiziționării (citește cumpărării) partiturilor lucrărilor enesciene, erau abia la început. Vom reaminti distinsului cârcotaș că accesul la partiturile enesciene a fost mereu o problemă spinoasă pentru interpreți și dirijori, fie ei români sau străini. Și aceasta, în bună măsură, pentru că oficialii de la București, au strâns mereu punga, au fost zgârciți peste măsură și nu au știut cum să negocieze – sau să îmblânzească, măcar – pretențiile reprezentanților celor două case de Editură, Enoch și Salabert.
UN REPREZENTANT SALABERT LA BUCUREȘTI?
După cum ne arată documentele de arhivă ale Comitetului de organizare a primei ediții a Festivalului George Enescu din septembrie 1958, de această problemă – a partiturilor – s-au lovit numeroși concurenți înscriși la cele trei secțiuni de Concurs – pian, vioară și Sonata a III-a – ale Festivalului enescian. Asigurarea partiturilor pentru lucrările enesciene programate la Secțiunile de vioară, pian, și Sonata a III-a a constituit una dintre cele mai dificile probleme pentru organizatorii Festivalului enescian. Să mai adăugăm că tot atunci – cu ocazia pregătirii primei ediții a Festivalului și Concursului Internațional George Enescu – din septembrie 1958 – Comitetul de organizare n-a pierdut din vedere situația partiturilor enesciene, a dreptului statului român asupra lor. În 2019 când am avut ocazia (nesperată) de a studia Arhiva Comitetului de organizare a Festivalului (aflată în custodia ARHIVEI NAȚIONALE, Serviciul Municipiului București, Fond 331, George Enescu – personale) am avut șansa să aflu că pe lista invitaților de onoare ai Festivalului s-a aflat și un reprezentant al Casei de Editură Salabert. Era doar o nominalizare. Deci, o intenție! Dacă Editura Salabert a onorat invitația, dacă un reprezentant al său a venit s-au nu la București nu am aflat, întrucât în dosarele de arhivă ale Comitetului de organizare la care am avut acces, nu am găsit niciun fel de documente în acest sens, o corespondență, cât de cât, privind facilitățile pe care organizatorii români le-ar fi acordat: rezervări de bilete, de cazare, momente protocolare cu vizite și primiri, etc., etc., care să ateste că, da, în sfârșit, oficialii de la București erau deciși să taie nodul gordian privind exclusivitatea drepturilor de autor asupra partiturilor enesciene. Și că se foloseau acum de o oportunitate pe care Festivalul o facilita. Poate că asemenea documente se vor fi aflând într-o altă arhivă – la care, probabil, nu oricine are acces!
CULISELE RĂMÂN SECRETE
Să precizăm că Arhiva Comitetului de organizare a primei ediții a Festivalului la care am avut acces – reprezintă doar o parte din Arhiva primei ediții a Festivalului enescian din 1958, deoarece – la ora când am efectuat noi cercetarea – Arhiva Ministerului Culturii era încă….secretă, ea nefiind declasificată. Și aceasta în pofida reglementărilor legislative privind regimul Arhivelor care au fost date în perioada postdecembristă. De unde se vede că legile – nu sunt pentru toți! O situație mai mult decât frustrantă întrucât acolo, la nivel înalt, în Cabinetul Ministrului Culturii, pe atunci Doamna Constanța Crăciun și al adjunctului său, Ion Pas, se luau deciziile cele mai importante privind lista invitaților, desfășurarea și, mai ales, finanțarea Festivalului. În consecință, o anumită parte a efortului pentru organizarea primei ediții a Festivalului și Concursului George Enescu din septembrie 1958, rămâne… secretă. Culisele, deciziile la nivel înalt – rămân – încă – sub colbul arhivelor. Până când? Iată de ce, Registrul Voichiței Muțui ni s-a părut a fi deosebit de important, iar demersul distinsei documentariste demn de toată lauda. Să nu uităm că Registrul Voichiței Muțui era întocmit în anul 1957 și că precizările aduse de ea în privința partiturilor enesciene aflate în custodia Bibliotecii Uniunii Compozitorilor au fost – la vremea lor – importante și dătătoare de speranțe pentru interpreții și iubitorii creației muzicale enesciene. Precizările din anul 1957 privind partiturile enesciene pot fi apreciate ca fiind un mic tezaur – regăsit. Iar acest lucru – trebuie s-o spunem limpede și fără înconjur – se datorează Voichiței Muțui. Însă, o analiză, o privire critică, se impune. Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Registrul cu surprize (7) Ce a lipsit? Citiți!
