ORAȘUL MEU – UN ORAȘ MIC DE CÂMPIE
Un oraș mic, de câmpie, la confluența Argeșului cu Dunărea: Oltenița. Ar fi putut să fie un port la Dunăre! Dar nu era! În oraș erau mari magazii unde se depozitau cereale – în special grâu, secară și ovăz. Căci zona era una dintre cele mai potrivite pentru cultivarea cerealelor. După treieriș grânele erau depozitate aici. Veneau mulți țărani cu căruțele încărcate cu saci și așteptau ziua întreagă, până noaptea târziu. Erau magazii mari, cu multe ferestre mici, mici, montate sub streașină, atât de mici încât prin ele nu putea trece decât pisica! Erau amplasate la marginea orașului, aproape de Podul de peste Argeș și după intrarea României în război erau păzite – zi și noapte – de soldați. Noi copii, îi priveam cu interes și cu milă, mai ales când era ploaie sau viscol. Deși era război – erau singurii militari din oraș. Erau soldați tineri. Ne priveau cu simpatie și uneori ne rugau să le cumpărăm țigări. Preferau țigări ieftine, ”Plugar” sau ”Carpați” – ca cele pe care le fuma tatăl meu care spunea că sunt cele mai bune țigări pentru că tutunul lor era adevărat, precum cel din lan, gustul (??), aroma lui, nefiind modificate, trucate – cum spunea el – cu alte arome, străine! Uneori, după ce le aduceam țigările, soldații, scoteau de prin buzunare bucăți de zahăr impregnate cu esență de rom care le dădea o culoare ciudată, ușor maronie și o aromă seducătoare! Nu le ronțăiam ci le dădeam mamei care le punea la ceai. Astfel, beam ”ceai cu rom” – un deliciu pentru noi, în acei ani de război când băcăniile de pe ”Strada Mare” erau aproape goale. Și, ce ciudat! Am băut ”ceai cu rom” numai atunci, în anii de război!
GRÂUL – PURTA DOGOAREA SOARELUI
Vara, echipe de femei lucrau în magaziile cu grâne, ”la lopată”, adică vânturau grămezile de grâu, ca să nu se încingă. Aduse de la câmp, imediat după ce fuseseră treierate (scoase din spice) boabele de grâu purtau – încă – dogoarea soarelui sub care se aflaseră în zilele toride ale verii. Ele trebuiau ”răcorite” – cum spunea mama – pregătite pentru noua viață pe care o începeau. Culese din lan, adunate bob cu bob, plecau în lume. Cu vaporul, cu trenul. Apoi, ajungeau la moară. Era ultimul pas când grânele mai erau ca cele din lan. Strivite sub roți, își pierdeau culoarea aurie și forma fizică. Ajungeau făină. Iar punctul final al călătoriei era pâinea. Când mama făcea pâine – în cuptorul de cărămidă din fața bucătăriei de vară – noi copii ne buluceam pe lângă ea, să ne rupă din pâinea din care ieșeau aburi și miresme cărora – nici acum – nu le găsesc egal. Ea nu se lăsa niciodată înduioșată de noi și spunea: ”Așteptați! Să vină ”mă-sa” de la moară!” Astfel, ea ne dădea de înțeles că pâinea avea …o mamă și că acea mamă călătorea, călătorea până ajungea la moară și de acolo, la noi, în cuptorul de pâine. ”Așteptați să vină ”mă-sa” de la moară” – spunea ea. Și noi, așteptam, nerăbdători, fără să plecăm de lângă ea, iar prezența noastră acolo, scurta timpul de așteptare. Căci mama, se înduioșa de noi, și rupea din pâine înainte ca ea să se fi răcit, înainte ca ”mă-sa” să fi venit de la ….moară. Și lua o pâine și o rupea, în două, în trei, în patru! Și din bucățile rupte ieșeau aburi cu un parfum fin, inegalabil! Acel parfum – al pâinii fierbinți – nu l-am mai întâlnit niciodată! Niciunde!
ERA PĂZIT DE SOLDAȚI
Și astfel, ”răcorite”, eliberate de soarele verii, grânele – călătoreau. Pe uscat și pe apă. În trenuri și în vapoare. În gara Olteniței – era un siloz modest, amărât. Dar și acolo erau soldați de pază. Din gară plecau trenuri cu vagoane de marfă încărcate cu cereale. Erau bine zăvorâte cu lacăte și erau și ele păzite de soldați. Se duceau la Dunăre – unde lucrau echipe de hamali care duceau sacii – cărându-i pe umăr – până la VASUL ce staționa la mal. La Dunăre, mai existau bărci de pescari – mici, ponosite și puține care treceau localnicii peste fluviu, la Turtucaia, în Bulgaria, unde cei din Oltenița și din satele din împrejurimi, aveau prieteni, neamuri și morminte. Erau mormintele soldaților români căzuți în război la Turtucaia în primul și al doilea război balcanic. Mai era, acolo, la Dunăre, un BAC, mic, ponosit pentru pasageri care traversa Dunărea – tot până la Turtucaia. În rest, nu erau niciun fel de semne că orașul ar fi fost un PUNCT DE GRANIȚĂ și că ar fi avut vreo importanță strategică. Sau, poate, cine știe, militarii, îl vor fi văzut altfel și orașul va fi fost altfel însemnat în hărțile lor și în strategiile lor militare?
N-A FOST OCOLIT DE MILITARI STRĂINI
Și, totuși, în anii celui de al doilea război mondial, când România intrase în alianța cu Germania hitleristă și, implicit, în războiul dus împotriva Rusiei Sovietice, în oraș, pe un teren viran – de fapt un maidan, lângă Castelul de Apă și aproape de Podul ce trecea peste râul Argeș, fusese instalată o unitate militară germană. Soldații erau cazați în barăci de lemn. Terenul fusese înconjurat cu sârmă ghimpată și pe acoperișuri fuseseră instalate câteva megafoane. Se auzeau ordine scurte, răstite și…muzică. Dacă nu înțelegeam cuvintele, în schimb ascultam muzica. Uneori se auzea acea melodie celebră, ”Lilili Marleene” pe care o știam din filmele cu Marlene Dietrich. Deși interzisă de Hitler și Goebbels (ministrul propagandei al regimului nazist de la Berlin) pentru mesajul său nostalgic, melodia (compusă în primul război mondial) a devenit una dintre melodiile favorite ale soldaților germani trimiși pe front în al doilea război mondial. Dar – ce bizar – ea era știută, iubită și fredonată, nu numai de către soldații din armata Germaniei hitleriste. Deși era o melodie de sorginte germană și mult cântată în cluburile și spectacolele de revistă din Germania, ”Lili Marleen”, era iubită și fredonată și de soldații ce făceau parte din armatele Coaliției Națiunilor Unite (URSS, Marea Britanie și SUA) îndeosebi americani și britanici. Căci rușii – soldații Armatei Roșii – nu cred că ar fi ieșit vreodată din repertoriul lor stereotip, care începea și se sfârșea cu….”Kalinka”!
”LILI MARLEEN” – UN CÂNTEC IUBIT
Era o melodie de dragoste, despre o fată care, sub felinarul de la poarta regimentului, așteaptă răbdătoare pe iubitul său – un soldat. Imaginea ei – a fetei care așteaptă – era în visul oricărui soldat trimis în tranșee. De aceea era fredonată cu nostalgie. Noi, în Oltenița, auzeam acest cântec la Cinematograful din oraș unde filmele cu Marlene Dietrich erau nelipsite și erau la mare concurență cu filmele lui Charlie Chaplin, și – pentru noi copii – filmele de desene animate produse de Walt Disney. Dar ”Lili Marleen” ne plăcea. Nici azi nu înțeleg de ce! Poate eram impresionați de chipul atât de neobișnuit, de sofisticat al acelei actrițe celebre care era Marlene Dietrich? De toaletele ei trăsnite? Cea mai impresionantă fiind aceea în frac și joben! Poate eram impresionați de privirile ei, reci, pierdute în…..neant? Sau poate ne plăcea de felul cum cânta ea acest cântec, lent, trist, nostalgic! Ceea ce ne făcea accesibil acest cântec era faptul că artista era acompaniată de un instrument muzical ce ni se părea apropiat – sau poate chiar era – de acordeon. Ori, la noi, în oraș, acordeonul era un instrument foarte folosit. Era nelipsit din micile formații de lăutari care cântau pe la nunți, botezuri și alte petreceri. Mai ales, duminica la hore. După vioară și țambal, acordeonul era al treilea instrument din orice formație lăutărească ce umbla prin satele din Lunca Dunării. Astfel că până și noi copii fredonam ”Lili Marleen”. Desigur, cu discordanțele tonale de rigoare! Un văr de al meu, mai mic decât mine, avea o muzicuță și îl cânta toată ziua. Altceva nu mai știa și – pentru mine – devenise prilej de răutăți infantile. Îl tachinam, spunându-i că nu știe nimic altceva, că nu e în stare să învețe, bla., bla., bla., Știți cum se tachinează copii! El mă privea încruntat, dar – încăpățânat – cânta mai departe. Pe cât era de afon, pe atât era de îndărătnic. Cum nu avea alți spectatori, mă suporta! Și eu râdeam: Hi, hi, hi.,
NEMȚII S-AU RETRAS DISCRET
După 23 August 1944, când prin Proclamația Regelui Mihai din noaptea de 23 august, România a ieșit din alianța cu Germania Hitleristă, în orașul meu, a fost liniște. Întoarcerea armelor n-a provocat niciun eveniment. E drept, că în noaptea următoare, oficialitățile locale au ordonat localnicilor să se ascundă într-o pădurice de salcâmi de peste Podul Argeș. Ne-am dus și noi acolo și am așteptat zorile. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nu s-au auzit focuri de armă, împușcături – nimic. Femeile au stat în grupuri mici cu copii înfofoliți în broboade de lână iar bărbații s-au tras mai la margine, chipurile de pază, fără să fie înarmați. Vorbeau șoptit și erau cam încrâncenați că n-aveau voie să fumeze! Din câte îmi amintesc, în noaptea aceea, n-a fost prin preajmă niciun militar! Dimineața, rebegiți de frig – căci în august nopțile sunt răcoroase – ne-am întors acasă. În noaptea următoare n-am mai fost trimiși să ne ascundem în păduricea de salcâmi de peste Pod. ”Nemții” plecaseră. Fără să facă zgomot, fără să tragă vreun glonț. Părăsiseră orașul discret și plecaseră pe neștiute, împovărați poate, de sentimentul de umilință, de neputință, pe care-l trăiau. Căci războiul – era pierdut! Se spunea că au trecut Dunărea! Atât. Mai multe amănunte, noi, cei mulți, n-am aflat! Nemții lăsaseră în urmă, la gară, unul (sau mai multe vagoane) cu produse alimentare: unt, conserve, ciocolată, lapte praf etc., Evident, după plecarea lor, lacătele au fost sparte și cei care au fost ”mai iuți de picior” au devalizat totul. Pentru copiii din oraș – pentru unii, că nu toți părinții au fost ”iuți de picior” – a fost o încântare căci, imediat după intrarea României în război, ciocolata, smochinele și alte ”bunătățuri” dispăruseră cu totul din prăvăliile orașului. Dar, după retragerea soldaților germani orașul meu a trecut printr-o perioadă de tensiune și spaimă pe care n-a trăit-o nici în anii de război. În oraș – au venit militari ruși. Eu i-am văzut chiar înainte de a intra în oraș. Ce impresie mi-au făcut? Cum am perceput eu – copil fiind – venirea acestor soldați? Citiți episodul următor din mini ciclul intitulat: RUȘII ÎN ORAȘUL MEU. O altă față a războiului (2)
