EU I-AM VĂZUT PE RUȘI SOSIND ÎN ORAȘ
La câteva zile după plecarea ”nemților”, în orașul meu au venit….rușii! Eu i-am văzut la intrarea în oraș! Eram pe șosea, la marginea orașului. Mama mă trimisese cu ”de mâncare” (pâine caldă și tocăniță de cartofi) la vie unde bunicul meu avea și un mic lot de pământ. În anul acela cultivase acolo….bumbac. Din cauza războiului importul unor mărfuri fusese stopat. Printre acestea erau și firele de bumbac, aduse din alte țări. Nu știu de unde le aduceau negustorii din orașul nostru! Cu siguranță din țări unde creșterea și prelucrarea bumbacului era o tradiție și devenise industrie. Dar, în pofida războiului, nevoia de fire de bumbac a continuat întrucât din ele femeile țeseau în casă pânză din care făceau cămăși, fuste, șorțuri, ștergare și alte obiecte de îmbrăcăminte. Ne mai fiind fire la magazin țăranii s-au apucat să cultive ei bumbacul. Nu era simplu să cultivi bumbac și să ai și o recoltă bună. Dar, împinși de nevoie, oamenii învățaseră – cum să crească plantele, cum să obțină recolte bune și cum să facă și firele. În oraș apăruseră ateliere cu utilaje speciale pentru prelucrarea ”căciuliilor” de bumbac iar femeile învățaseră cum să toarcă și să obțină fire. Ele nu erau atât de fine – cum erau cele din import – dar erau! Bunicul meu aflase meșteșugul unei producții bune, cu plante frumoase, sănătoase, iar femeile din casă (din casa bunicului – adică nurorile) deprinseseră meșteșugul pentru tors și țesut bumbac. Acum, era august și era vremea culesului. Sătul de soarele de câmpie, bumbacul din lotul bunicului crescuse frumos, cu ”căciulii” mari, albe, pufoase, încât când priveai tot lotul, aveai impresia că tocmai ninsese. Pentru mine era o bucurie să văd ”bumbacul înflorit” așa încât faptul că mama mă trimitea cu de-mâncare nu era o corvoadă ci o încântare. Așa ar fi trebuit să fie și în ziua aceea. Dar, s-a petrecut ceva neobișnuit și în memoria mea această întâmplare a rămas pentru totdeauna.
AVEAU UNIFORME PONOSITE
Era pe la prânz. Și era o zi calmă de sfârșit de august. Mergeam pe șosea cu ”sufertașele” cu mâncare și ulciorul cu apă rece, proaspătă. În urma mea, venea sora mea, mai mică, cu traista cu pâine caldă. Și, deodată, liniștea a fost spartă de zgomot de motoare – lucru rar – pentru că în orașul nostru pe șosea și pe străzile adiacente nu circulau decât căruțe cu cai. Sunetul copitelor cailor pe șoseaua pietruită cu macadam era singurul pe care-l știam. Așa încât, m-am oprit oarecum speriată, căci sunetul era ceva neobișnuit. Instinctiv, am luat-o de mână pe sora mea și m-am oprit din mers. Și astfel, în tăcere, cu uimire, am privit cum intrau în orașul nostru soldații ruși. Era o coloană mică. O motocicletă cu ataș. În ataș, se afla – cred – un ofițer superior. Avea trese pe umăr cu steluțe aurii și un chipiu mare, rotund și cu cozoroc! Era altfel de cum erau ceilalți. Va fi fost, probabil, un ofițer superior. Un comandant. În urma lui veneau încă o motocicletă, cu un singur motociclist, apoi, câteva camioane cu soldați așezați probabil pe banchete de lemn. Aveau uniforme ponosite, decolorate de soare și chipiuri mici puse pe vârful capului. Erau prăfuiți și – poate – și flămânzi. Unii dintre ei, se uitau la noi curioși – poate. Alții erau absenți. Nu le-am făcut cu mâna! Nici ei!
FUSESERĂ TRIMIȘI ÎNTR-UN ORAȘ MIC. GHINION!
Pentru ei, noi eram niște copii – două fetițe. Ce aveau ei cu noi – ca să ne privească cu interes sau cu simpatie? Să ne salute? Nimic. Pentru ei – noi eram niște copii dintr-o țară străină, departe de țara lor – de copii lor, de neveste, ibovnice și bunici! În ochii lor nu se putea citi nimic! Nici simpatie și nici ură! Poate – în sinea lor – vor fi fost înciudați, nemulțumiți, că iată, fuseseră luați de pe la casele lor și aruncați în război. Sub gloanțe, în tranșee, sub arșița soarelui, sau în frig, în zăpadă și viscol! Da, desigur, erau în Europa! Și de aici, din această țară, care se numea România, aveau să meargă mai departe, cât mai departe spre Vest, spre centrul Europei, spre inima ei. Până la Berlin, sau, de ce nu, până la Paris! Căci pentru Rusia, mai ales pentru elitele Rusiei din toate timpurile, Berlinul, Viena, și, mai ales Parisul, erau locuri fascinante pe care doreau să le cunoască, să le impresioneze cu specificul lor, cu acel misterios ”spirit slav”. Să le cucerească – dacă s-ar fi putut! Dacă nu teritorial, măcar spiritual! Spre inima Europei au visat întotdeauna să ajungă elitele Rusiei. Elitele intelectuale, militare și, nu în ultimul rând, cele politice! Mai puțin oamenii simpli, mujicii – ca cei care erau acum în haine soldățești și trimiși undeva, la Dunăre, într-un oraș din România, un oraș mic, fără însemnătate. Ghinion!
CE-I MÂNA PE EI ÎN ORAȘUL NOSTRU?
Ei fuseseră trimiși într-un oraș mic! Cu siguranță un oraș sărac și nu – ca alții – într-o Capitală cu clădiri mari, magazine bogate, mașini de lux, restaurante elegante și oameni primitori, ba, poate, chiar și cu…fete vesele! Așa cum treceau ei, în uniformele lor ponosite, obosiți, prăfuiți – și cu siguranță, flămânzi – nu păreau prea încântați de ”călătoria” la care fuseseră împinși de superiorii lor! Dacă ne-ar fi privit altfel, cu interes, cu simpatie, cu prietenie (???) poate că am fi avut o altă imagine despre ”ei”, despre Armata Roșie – despre care, mai târziu, avea să se spună – în ziare și reviste, la Radio dar și în discursurile liderilor politici staliniști aflați la guvernare – că fusese, pentru România, o armată…eliberatoare! Hm., hm., hm., Dar, așa cum erau în dimineața aceea de vară când intrau în orașul meu – în uniformele lor ponosite, decolorate și prăfuite, plictisiți și absenți – n-aveau nimic eroic, impunător. Nu arătau deloc a fi soldații unei armate…..eliberatoare, ai unei armate prietene, ai unei armate alături de care, prin decizia Regelui Mihai, soldații români aveau să lupte! Astfel, prima impresie era aceea că în orașul nostru veneau niște niște străini, niște bărbați prăfuiți și absenți! Niște soldați. Soldați ruși. Văzându-i cum intrau în oraș – gonind pe șosea în motorizatele lor – m-am întrebat: de ce veneau ei în orașul nostru? Ce-i mâna pe ei în ….luptă? Oltenița era un oraș mic, la Dunăre, fără importanță. Ar fi putut să fie port! Dar nu era! Atunci? Ce căutau ”ei”– în orașul nostru? Era Oltenița un punct însemnat în hărțile lor militare? Va fi avut orașul nostru o importanță în strategia lor – militară? Va fi fost el important în drumul lor spre inima Europei? Ce-i mâna pe ”ei” în micul oraș de la Dunăre?
AM AVUT UN SENTIMENT CIUDAT
Privindu-i cum se îndepărtau, destul de repede întrucât șoseaua era liberă, o stare de neliniște mi s-a strecurat în suflet! Și, instinctiv, ca și cum de undeva, nevăzut, ar fi pândit un pericol, am luat-o pe sora mea de mână și am plecat cu sufertașele cu tocănița de cartofi, cu ulciorul cu apă rece și traista cu pâine caldă, la via bunicului, la lotul cu bumbac, unde erau câteva fete tinere tocmite la cules. Mă așteptau. Era ora prânzului! S-au tras la umbră, și-au dat jos șorțurile mari în care puneau ”căciuliile” albe de bumbac, s-au spălat pe mâini și și-au dat jos basmalele colorate pe care le țineau trase până la sprâncene, ca să se apere de arșiță. Și în timp ce rupeau din pâinea caldă și mâncau din tocănița cu cartofi le-am povestit ce am văzut eu pe șosea. Niște soldați. În uniforme decolorate, ponosite, prăfuite. Niște soldați – unii tăcuți, indiferenți și absenți! O coloană. Nu erau mulți. Dar erau primii ruși care intrau în orașul nostru! Ce căutau ei în orașul nostru? Ele m-au ascultat, au mâncat mai departe și n-au spus nimic. Apoi, s-au ridicat și-au pus din nou șorțurile mari și basmalele colorate pe frunte, până la sprâncene și au intrat în lanul alb, atât de alb de parcă ar fi fost nins! Altă dată când – după masa frugală de prânz – își reluau lucrul erau vesele, vorbărețe, râdeau. Acum, erau tăcute și îngândurate. Ceva nou avea să fie! Nu știau CE! Dar – aveau să afle repede! Nu numai ele. Ci – noi toți! Căci viața noastră – a tuturor – avea să treacă prin zile și nopți de spaimă, prin zile și nopți care au fost ALTFEL – decât cele petrecute în anii de război! Noi toți, aveam să trăim – nu pacea pe care o așteptam după Proclamația Regelui Mihai – ci o altă față a războiului. Citiți episodul care urmează aflat sub titlul: RUȘII ÎN ORAȘUL MEU. O altă față a războiului. (3) Citiți!
