Soldați ai Armatei Roșii- în pas de defilare în Piața Roșie
MOSCOVIȚII? FĂRĂ ”SEX APPEAL”!
Cât privește atenția moscoviților de pe străzi pentru o doamnă cu un cățel în lesă, ori în brațe – nicio problemă! Aceștia vor fi fost mult prea împovărați cu problemele lor, adânciți în grijile lor zilnice. Căci moscoviții erau – cum scria prințesa în Memoriile sale – precum niște ”roboți în serie”. Erau ”voinici și energici”, dar îi apăreau prințesei ca fiind ”triste articole de confecții”, care purtau ”pecetea tăvălugului universal, fără particularități, fără personalitate individuală, pe care niciun ideal nu-i însuflețește”. ”Nu vezi la ei – observa prințesa moldavă – nici frumusețe, nici grație, nici măcar ”sex appeal”; doar gesturi și plăceri elementare, instincte stăpânite și de comandă, supuse unei dictaturi de fier, (subl. ns.) care nu cunosc și nu vor cunoaște vreodată bucuria sau durerea omenească fiind pregătiți și mânați doar spre procreere anonimă și război”. ( Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Traducere din limba franceză de Elena Bulai, Paul Editions, București, 2022, op. p. 419) Hm., hm., hm., Cam sumbră percepția distinsei doamne asupra ”omului nou” întâlnit de domnia sa pe străzile Moscovei, în plimbările sale cu Mutzerli în brațe sau în lesă. Un ”om nou” – gândit în laboratoarele liderilor politici de la Kremlin, ”meșteșugit” cu metode care mergeau până la marginalizare, crimă sau detenție.
AGENDA PRINȚESEI
Cât despre posibilitatea de a afla ceva despre Mutzerli la Moscova de la prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – nicio speranță! Distinsa doamnă a avut alte priorități. În primul rând – agenda Maestrului: concertele, starea sa de sănătate, întâlnirile cu muzicienii sovietici ale căror compoziții le interpretase – deja – la București, precum Dmitri Șostakovici, sau Aram Haciaturian, întâlnirile cu muzicienii sovietici care cântaseră la București, violonistul David Oistrach și violoncelistul Daniil Șafran și cu care purtase lungi dialoguri despre muzică și subtilitățile ei – dialoguri care fuseseră adevărate ore de master-class. Și, în al doilea rând, agenda sa proprie, care nu era de ici de colo. Să colinde străzile, să vadă cum arătau rușii adevărați ”rușii lui Stalin”, cât de deosebiți erau ei de ”rușii lui Tolstoi” – pe care prințesa îi știa din cărți. Să vadă magazinele, piețele (sărace) cu fructe și legume veștede, dar și magazinele tradiționale ale Rusiei de altă dată, cu bijuterii și alte mărfuri de lux de pe strada Arbatskaia, menținute de oficialii de la Kremlin în scop propagandistic, pentru a ”lua ochii” străinezilor care voiau să vadă – la propriu – Rusia Sovietică. Pasionată de cultură, prințesa era, de asemenea, interesată de Teatrele, Bisericile de la Kremlin, Mausoleul lui Lenin, etc., etc., Dar, cel mai mut și mai mult, distinsa doamnă își dorea să obțină o audiență la Stalin! Daaaaaa! Nici mai mult nici mai puțin! Căci – așa cum avea să scrie în Memoriile sale – prințesa voia ”cu ardoare” să fie ”face -to-face cu Stalin, ”dictatorul-apostol” cum îl numea ea în Memoriile sale. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 415) În aceste condiții – credem că Mutzerli va fi trecut pe planul doi. Ceasurile când Mutzerli se va fi aflat în poalele prințesei – așa cum s-a aflat în vagonul special în care a călătorit de la București la Iași, apoi de la Iași la Moscova – vor fi fost puține. Sau deloc!
DECIZIA MAESTRULUI
Poate doar Maestrul – care lucra mult și acasă – căci nu intra pe podiumul de concert fără repetiții și lecturi minuțioase – să fi suplinit dorul de tandrețe al drăgălașului patruped. Cu siguranță Mutzerli se va fi bucurat de timpul petrecut în compania stăpânului său atunci când acesta a preferat să rămână acasă, să nu dea curs invitațiilor primite de a participa la recepții simandicoase, protocolare, precum aceea patronată de Viaceslav Molotov, unde ar fi întâlnit ”crema” protipendadei politice sovietice și ar fi fost nevoit să ciocnească paharul cu șampanie și să facă reverențe. Iar George Enescu nu voia să facă reverențe elitelor sovietice aflate la o recepție sau oriunde alt undeva! În consecință, cu riscul de a stârni mânia prințesei, nu s-a dus la recepția organizată sub patronajul lui Molotov, spunând că este obosit. Și credem, de asemenea, că Mutzerli va fi fost fericit în acea zi de 1 Mai 1946, când Maestrul a preferat să rămână acasă și să urmărească parada militară din Piața Roșie din fotoliul de la fereastra apartamentului în care se afla. Și aceasta – cum declara el unui jurnalist de la București, la întoarcerea sa acasă, în România – pentru ași proteja auzul fin de muzician de huruitul tancurilor ce defilau prin Piața Roșie. (Andrei Tudor, George Enescu despre vizita sa la Moscova, ”România liberă”, București, 3, Nr. 549, di 17 mai 1946). ”A fost un spectacol măreț” – declara George Enescu – unui jurnalist de la ziarul ”Graiul nou” – pe care l-am privit în voie de la o fereastră a hotelului meu și nu de la tribuna oficială unde fusesem invitat (subl. n.) și ar fi fost obositor să privesc. Vei înțelege asta dacă îți voi spune că Parada a durat peste patru ceasuri, deși defilarea s-a făcut în ritm destul de rapid” (Vezi, A. Lacovenko, De vorbă cu George Enescu, ”Graiul nou”, București, 3, nr. 58 (248), 14 mai 1946, pag.1-2) Desigur, acesta era un motiv plauzibil. Dar noi credem că, în realitate, decizia lui George Enescu de a nu participa la recepțiile și paradele moscovite unde fusese invitat, izvora din hotărârea sa de a-și proteja imaginea, de a nu da o conotație politică prezenței sale la Moscova. Mutzerli se va fi cuibărit la picioarele Maestrului, sau poate chiar în brațele sale, savurând – ca și stăpânul său – ceasurile de liniște și tandrețe.
ȘTIRILE – LA MÂNA MOSCOVEI!
Ce întâmplări vor fi fost cu Mutzerli la Moscova? Nu știm. Căci știrile despre turneul lui George Enescu la Moscova, publicate în presa de la București, în timp ce Maestrul se afla acolo, au fost scurte, aproape telegrafice. Și aceasta pentru că Guvernul României, presa din România, nu au catadicsit să trimită un jurnalist (sau mai mulți) la Moscova pentru a relata – de la fața locului – despre concertele marelui muzician român. OK-ul pentru un dialog al Maestrului cu jurnaliștii de la București, fusese dat numai pentru doi, Andrei Tudor, de la ”România liberă”, și M. Roșca, de la ”Dreptatea nouă”. Și aceasta numai pentru câteva ore – atât cât dura drumul cu trenul de la București la Iași. Să nu fi avut Guvernul României bani cu care să finanțeze deplasarea unor jurnaliști români la Moscova? Exclus! Să nu fi avut interes? Exclus! Atunci? Mister. Adevărul va fi fiind pe undeva, în cine știe documente sechestrate în Arhive secrete. Încă! Dar, indiferent care vor fi fost motivele, indiferent care vor fi fost decidenții unei asemenea formule, fapt este că presa din România, opinia publică, melomanii români, au fost lăsați la mâna Moscovei! Și au aflat despre turneul enescian în timp ce acesta se afla la Moscova, numai ce au vrut cenzorii comuniști să se afle! Atunci – pe clipă! Dar, chiar și atunci, cine a știut să citească cu atenție, a aflat mai mult decât ce a vrut Moscova să se afle. Căci, în 1946, la București se mai aflau – încă se mai aflau, dar nu pentru mult timp – jurnaliști și Gazete care ofereau publicului cititor din România, mai mult decât voia Moscova să se știe. Unul dintre aceștia a fost M. Roșca de la ”Dreptatea nouă” și corespondența sa despre întâlnirea – de numai câteva ore – pe care a avut-o cu George Enescu în vagonul special cu care acesta călătorea. (Vezi pe larg: M. Roșca, CU MAESTRUL ENESCU ÎN DRUM SPRE MOSCOVA, Câteva ore în compania ambasadorului spiritual al Țării, ”Dreptatea nouă”, București, 2, Nr. 255, 27 aprilie 1946, pag. 1-2). Dar, revanșa a fost luată după întoarcerea lui George Enescu acasă, când marele muzician român a fost – realmente – asaltat de jurnaliștii de la București. Termenul ”asaltat” este corect, întrucât unii dintre jurnaliștii de la București păreau mânați de un singur gând, cum să-l determine pe marele muzician să aducă elogii valorilor muzicale moscovite, cum să-l facă să spună că numai acolo, la Moscova erau muzicieni adevărați, bla., bla., bla., Pro sovietismul curgea ca un șuvoi năvalnic ce ar fi putut lua cu el pe oricine. Dar George Enescu nu s-a lăsat târât de acest șuvoi. El nu a căzut în capcanele întinse. A făcut aprecieri la adresa creației unor compozitori ruși și sovietici, dar într-un limbaj sobru, echilibrat fără superlative, ploconeli și reverențe. (Vezi pe larg: George Enescu, Interviuri din presa românească (1898-1946, Ediția a II-a prefațată, îngrijită și adnotată, de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2002, pp. 408-411 și 415-420). Punem punct aici episoadelor consacrate voiajului la Moscova al companionului canin al lui George Enescu. Dar această poveste insolită din viața marelui muzician român – dragostea sa pentru un cățel cu pedigree, precum era Mutzerli – va merge mai departe.
LA ORIZONT – UN NOU VOIAJ
În toamna aceluiași an, în septembrie 1946, Mutzerli va pleca într-un nou voiaj. În primăvară – însoțindu-l pe George Enescu la Moscova, Mutzerli traversase o țară cât un continent: Rusia Sovietică. Acum, în toamna aceluiași an, Mutzerli se pregătea să traverseze un Ocean. Norocosul patruped canin făcea parte din echipa cu care George Enescu pleca – tot într-un turneu muzical – în America. Pentru acest voiaj drăgălașul patruped a trecut prin întâmplări aspre – căci formalitățile anglo-americane pentru admiterea animalelor de companie erau foarte severe. La fel ca și Maestrul, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu și ceilalți însoțitori ai săi, și Mutzerli a avut nevoie de o viză de trecere. Iar documentul obținut – pașaportul, cum ar veni, arăta – scria Vasile Cristian, unul dintre jurnaliștii care-l însoțiseră pe George Enescu în trenul București-Constanța – precum un hrisov domnesc pecetluit cu un sigiliu de ceară roșie. Citiți următorul episod din mini serialul nostru consacrat prezenței lui Muzerli în viața lui George Enescu, intitulat: GEROGE ENESCU și Mutzerli – cățelul său adorat. (6) Constanța, 1946. Un nou voiaj – America! Citiți!
