În timpul întâlnirii, la finalul expunerii sale, privind strategia Uniunii Compozitorilor, Ion Dumitrescu, prezentase deficiențele pe care staff-ul Uniunii le avea în privința cunoașterii muzicii și muzicienilor români în străinătate. Desigur, în activitatea Uniunii, mai erau și…lipsuri! ”Ne plângem – spusese Ion Dumitrescu – de propaganda noastră în străinătate, unde nu am reușit să ne facem cunoscute gândurile noastre, creația noastră”.
INDICAȚIILE LUI MARTÎNOV
Pentru înlăturarea acestei situații, staff-ul Uniunii găsise soluția, aceea a publicării unei lucrări, ”o carte”, cum preciza șeful breslei compozitorilor români, ”o carte despre creația românească în care toate problemele, aspectele și realizările muzicii românești să fie cuprinse” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, dosarul 500/1954-1955-1956, p. 185). Deci, avea să fie o lucrare amplă, cuprinzătoare, destinată cunoașterii realizărilor muzicii românești în străinătate. Ea avea să fie tradusă în mai multe limbi și avea să fie trimisă, împreună cu lucrări alese din creația compozitorilor români. Aceasta – sublinia Ion Dumitrescu ”pentru a pregăti calea înțelegerii creației noastre”. Această ”plângere” i-a venit oaspetelui moscovit ca o ”mănușă”. A prins-o ”din zbor” cum se spune, a însemnat-o în carnețelul său dar nu a intervenit, atunci, pe clipă, ci a păstrat-o pentru mai târziu, la final, astfel încât să aibă un prilej să-și expună o opinie, să fie așa, ca altă dată, ca în acel minunat aprilie din anul 1951, petrecut la București. Să încheie această întâlnire în felul în care se încheiau, întotdeauna, întâlnirile trimișilor Moscovei: într-o atmosferă constructivă, prietenească, tovărășească! ”În privința propagandei în străinătate – a spus I.I. Martînov pe un ton, aproape doctoral – această problemă are două fațete. Prima depinde de Dvs.” Trimisul Moscovei considera că, înainte de a fi preocupați de situația cunoașterii muzicii românești în afară, diriguitorii breslei muzicienilor români trebuiau să fie preocupați de cunoașterea muzicii românești înăuntru, la ea acasă, în România. Trebuia, deci, privit în primul rând în propria ”ogradă”. În acest sens, el spunea: ”Artiștii români, trebuie să arătăm, că execută prea puțină muzică românească” (subl. ns.) Pentru oaspetele sovietic aceasta părea o chestiune de neînțeles, deoarece domnia sa știa că în breasla compozitorilor români erau muzicieni cu lucrări bune, importante. În acest sens, el avea și un exemplu, pe care-l aducea la cunoștința amfitrionului său. ”Paul Constantinescu este un compozitor foarte bun – aprecia trimisul moscovit. Cunosc, între altele, Concertul lui pentru pian care se execută îndeosebi”, adică mai des, – adăogăm noi. ”Dar nu poți cânta o singură lucrare peste tot” – observa I.I. Martînov.
OPINII CONTRARE ADEVĂRULUI
Și, pornind de la un exemplu el nu se sfia să generalizeze, chiar dacă opinia sa era contrară adevărului. Dar respectarea adevărului, recunoașterea lui, nu era în firea, în ”stilul ”trimișilor Moscovei! Dimpotrivă! ”Artiștii Dvs. – declara sentențios muzicologul oaspete – nu propagă muzică românească”. (subl. ns.) (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 500/1954-1955-1956, p. 189) Auzind o asemenea apreciere, atât de categorică, pe care I.I. Martînov o lansa cu aerul că ea ar fi fost indubitabilă, Ion Dumitrescu, amfitrionul, va fi ridicat sprânceana. Era cât pe ce să-și piardă calmul de până atunci, răbdarea, înțelegerea, cu care primise, de-a-lungul întregii întâlniri, spusele oaspetelui său. În acest punct, oaspetele, înțelegând, poate, că mersese prea departe, a încercat să mai ”îndulcească” pilula, adăogând: ”Este fără îndoială o treabă internă” – a spus el. Și a continuat, considerând, pesemne, că prim misiunea sa, era îndrituit să spună, ceea ce spusese: ”Dar ca prieten, (subl. ns.) îmi îngădui să v-o subliniez!”. Își făcuse, deci, datoria de prieten! Dar, aceasta era doar prima fațetă …a problemei. I.I. Martînov, mai avea o fațetă, pe care era dispus să o releve amfitrionului său. ”A doua fațetă a problemei – a continuat el, pe același ton doctoral cu care își începuse ”expozeul” pe care avea de gând să-l prezinte – este interpretarea muzicii românești în străinătate”. (subl. ns.) Aici, oaspetele, părea a fi bine documentat. Dar numai în cea ce privește ”arealul” sovietic! ”La posturile de radio sovietice – spunea el – se transmite muzică românească”. Dar, nu uita să precizeze: ”Concertele sunt cu deosebire numeroase în cadrul ”lunii prieteniei” (româno-sovietice – n. ns.)”. Adică ocazionale! Repertoriul era foarte divers și el se adresa publicului larg. ”În primul rând cântece românești și muzică corală”. Martînov nu preciza ce fel de cântece: de dragoste, de petrecere, de alean, de mase! Nici despre muzica corală – nu făcea vreo precizare. În fine, se cânta și muzică simfonică. ”În programe – spunea el – există și multă muzică simfonică”, iar ”Opereta Ana Lugojana este foarte populară”.
LAUDE – SCRÂȘNITE
Ce intra în acea ”multă muzică simfonică” despre care trimisul moscovit spunea că se afla în programele de concert radiofonice? Să citim exemplele servite de trimisul moscovit. Muzică cu mesaj proletcultist, precum ”Prăbușirea Doftanei” de Alfred Mendelshon. Vor mai fi fost și alte compoziții de acest fel, dar oaspetele nu considera necesar să le menționeze. În programele dedicate muzicii simfonice se aflau lucrări ale compozitorilor români contemporani, precum Simfonia a II-a de Mihail Andricu, Concertul pentru pian de Paul Constantinescu și dansurile ”Olteneasca”, ale aceluiași compozitor. Se aflau, de asemenea, și celebrele Rapsodii de George Enescu, Rapsodia a I-a și a II-a. Erau cântate și compoziții din repertoriul clasic al muzicii corale românești: ”corurile lui (Ion) Vidu, (Dumitru) Kiriac, și (Ion) Chirescu”. În atenția muzicienilor sovietici, interpreți, dirijori și muzicologi, exista și o ”Culegere de cântece” alcătuită din creația românească. Dar, față de această ”Culegere” I.I. Martînov avea unele obiecții. El nu spunea sub îngrijirea cui fusese alcătuită acea culegere și când fusese ea editată. Nu spunea ce fel de cântece erau cele culese. Obiecția lui era, ca să spunem așa, fără adresă! După opinia sa, important era că acele cântece intraseră ”în repertoriul sovietic”. Nu știm dacă era vorba de repertoriul emisiunilor de radio sau al formațiunilor corale! Față de această ”culegere” Martînov formula obiecții critice serioase: ”Ea este, însă, depășită – spunea el – și ar fi de dorit să apară o culegere nouă!” (sublinierile în text ne aparțin) (ibid. loc. cit. p. 189). Ce opinii critice a mai formulat oaspetele moscovit și cum s-a încheiat întâlnirea dintre cei doi demnitari muzicali? Citiți următorul episod al serialului: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI (15) Nu s-au pupat! Citiți!
