Să urmărim, deci, întâlnirea dintre compozitorul Ion Dumitrescu, secretarul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și muzicologul sovietic I.I. Martînov care a avut loc la București în toamna anului 1955. Cum am spus în episodul anterior oaspetele moscovit era doritor să afle, direct de la ”sursă”, schimbările care avuseseră loc la Uniunea Compozitorilor în câmpul creației muzicale românești în timpul care trecuse de la ultima sa vizită în România, în aprilie 1951, vizită a cărei nostalgie o mai avea. Desigur, vizita aceea nu putea fi ușor uitată. La cât de dens a fost programul ei și la ce statut i-a fost asigurat. Cu adevărat, atunci se simțise – cum se spune – pe ”cai mari”.
UN ALT CONTEXT
În 1951, muzicologul sovietic I.I. Martînov venise la București cu sarcini precise: să analizeze, să îndrume, să dea indicații, să exalte (în conferințele publice) realizările muzicii sovietice (nu și ale muzicii ruse, evident), să demonstreze superioritatea țării sale, a culturii, a sistemului politic pe care, iată, îl slujea cu toată energia și dăruirea, dublate de cultura și competența sa profesională, bla., bla., bla., Vizita de la București din aprilie 1951 fusese pentru domnia sa ocazia fericită de a arăta nu numai superioritatea creației muzicale sovietice ci și valențele personalității și competenței sale profesionale – superioritatea sa. A fost, așa cum am arătat și noi în episodul anterior, o vizită maraton. Atunci, în 1951, I.I. Martînov se aflase, cum se spune, pe ”cai mari”. Ca toți trimișii Moscovei, de altfel! Acum însă, contextul era altul. Deosebirea pornea de acolo că acum trimisul moscovit nu mai venea în România – ca altă dată – să dea lecții, să convingă, să impună. El nu mai venea cu acel sentiment de superioritate, de aroganță, de atoateștiutor! Și, ce paradox, deși era trimis de Ministerul Culturii, pe banii acestuia și cu mandatul acestuia, el dorea să nu fie considerat ca ”un oficial”! Cu modestie (?????) el cerea amfitrionului său să-l considere ca ”prieten”. Evident, un prieten ”sincer”! Așa declarase el la începutul întâlnirii. Politicos și…ipocrit. Cu siguranță această…..dorință a oaspetelui va fi stârnit atenția și poate și scepticismul amfitrionului său, compozitorul Ion Dumitrescu. ”Prieten sincer”? – se va fi întrebat partenerul său de dialog și-l va fi privit – luuuuuung – pe sub sprâncene! Hm., hm., hm.,
UN ALT LIDER
Acum, scopul vizitei lui I. I. Martînov la București era altul. Nu era Matei Socor, fostul președinte al Uniunii Compozitorilor. Despre acesta și ceea ce făcuse în mandatul său de președinte I. I. Martînov știa. Știa destul. Trecutul nu-l interesa. Ci prezentul. Iar prezentul Uniunii Compozitorilor din România, al creației muzicale românești era, deja, desenat, conturat, datorită voinței amfitrionului său, compozitorul Ion Dumitrescu și a echipei sale. O echipă nouă, întărită cu nume noi, încă din prima zi a mandatului său care începuse la 1 martie 1954. O echipă nouă care avea o nouă viziune asupra creației muzicale românești. O echipă nouă care-și propunea să asaneze viața și activitatea Uniunii Compozitorilor, mult întinată în mandatul lui Matei Socor. O echipă nouă care-și propunea să reclădească tot ceea ce Matei Socor și acoliții săi încercaseră (cu sârg și fanatic, aproape) să demoleze în creația muzicală românească. Privind-și cu atenție amfitrionul oaspetele înțelegea că vizita sa din această toamnă la București avea să fie – era deja – cu totul altfel decât aceea din aprilie 1951. Acest bărbat, pe numele lui Ion Dumitrescu, aflat în fața sa, era departe de predecesorul său. De la înfățișarea sa până la felul în care îl abordase ca oaspete și deschisese dialogul. Oaspetele moscovit observase, deja, câtă diferență era între cei doi lideri ai breslei muzicienilor români! Între supușenia și obediența fostului lider, Matei Socor, și sobrietatea, siguranța de sine, politețea (rece), limbajul sec, auster, al noului lider, Ion Dumitrescu. Trimisul Moscovei recunoștea în sinea sa că deși trecuseră doar câțiva ani de la vizita sa în România, în 1951, situația de la București era acum alta. Cu totul alta. Dar și amfitrionul său, compozitorul Ion Dumitrescu știa că acum situația era alta decât aceea din 1951.
MOARTEA LUI STALIN – ȘI SPERANȚELE ELITELOR
La București dar și la Moscova se petrecuseră, așa cum însuși I.I. Martînov spusese încă la începutul întâlnirii, multe schimbări. Una dintre acestea – fundamentală – era moartea lui Stalin, în martie 1953. Acest eveniment a determinat schimbări profunde în viața politică internă a Uniunii Sovietice, a declanșat lupta acerbă pentru putere, desfășurată surd și perfid între zidurile Kremlinului, a adus în prim planul vieții politice sovietice noi lideri și a pregătit – încet și abrupt – drumul (presărat cu acțiuni și crime în stil KGB) spre acele reforme care au zguduit nu numai orânduirea politică a URSS ci întregul sistem comunist european, până la prăbușirea lui în anii 1989 – 1990. Moartea lui Stalin a avut reverberații și în statele aflate în sfera de influență a Moscovei și a trezit speranțe, mai ales în rândurile elitelor culturale care credeau că, odată cu dispariția fizică a liderului de la Kremlin, strânsoarea la care erau supuse statele satelit se va mai diminua și că va începe un proces de destindere. Dacă nu de transformări profunde, măcar începutul unor înnoiri. Dar, în 1955, când I.I. Martînov se afla la București asemenea schimbări abia se prefigurau. Despre Raportul lui Nichita Hrușciov privind crimele lui Stalin, Raport care avea să fie prezentat într-o ședință secretă a Congresului PCUS din februarie 1956, nu știau (poate) nici aparatnicii sovietici puși să umble prin arhive secrete în căutarea documentelor necesare atestării odioaselor crime staliniste. Multe dintre evenimentele decisive care au urmat se plămădeau în secret, în spatele ușilor închise.
PIRUETA LUI MARTÎNOV
Prin ipostaza sa de critic muzical, de muzicolog, I.I. Martînov gravita în jurul elitelor sovietice academice și culturale. El nu știa (poate) fapte, dar ”amirosea” schimbările ce aveau să se petreacă. Avea, cum se spune, ”fler”. Iar dovada acestui ”fler” era chiar comportamentul său din această toamnă de la București. Mult diferit de cel din anii anteriori. Un comportament prietenos, îndatoritor, modest, lipsit de emfază, de orice aroganță. Hm., hm., hm., Ce piruetă făcuse trimisul Moscovei! Amfitrionului (căruia nu-i era străin ”stilul” afișat altădată de trimișii Moscovei) nu-i va fi scăpat nuanța. Nu i-a scăpat, mai ales, dorința atât de apăsat exprimată de către oaspetele moscovit, că el se afla la București să cunoască, să asculte muzică, ”oricât de multă” și nu să facă ”judecăți de valoare”. Să fie considerat nu ca un ”oficial” ci ca un…prieten! Ascultându-l cu atenție, Ion Dumitrescu își va fi fi spus în sinea sa: fie, chiar asta o să facem. Și i-a pus în brațe ceea ce oaspetele declarase că voia să cunoască. El i-a prezentat oaspetelui său, cu sinceritate – ca unui…prieten, nu-i așa? – acele ”schimbări” care se petrecuseră, acele ”procese importante în creație” care avuseseră loc în viața Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor și în creația muzicală românească. Cum a fost ”expozeul” lui Ion Dumitrescu? Citiți episodul următor din serialul: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (7) Demisia lui Matei Socor. Citiți!
