GEORGE ENESCU AVEA FOBIA ZBORULUI
Se știe că lui George Enescu nu-i plăcea să meargă cu avionul. Avea fobia zborului. Marele muzician era încredințat că avionul era, pe cât de rapid, pe atât de nesigur. De aceea – atunci când trebuia să meargă în America, să traverseze Oceanul – alegea să meargă pe vase de croazieră. Nu-l împacienta faptul că durata voiajului era lungă. Că existau riscuri – căci pe Ape, nu știi niciodată cum se mișcă valurile din adâncuri, cum se întorc vânturile, cum se distrează Poseidon! Își asuma riscul. Poate că îi plăcea să stea pe punte și să privească necuprinsul apelor, să asculte muzica apelor. Poate! Dar, cu siguranță, această preferință era dublată de faptul că pe un vas de croazieră avea liniște, nu mai era asaltat de jurnaliști. Aici pe vapor era pasager – atât. Un pasager ca oricare altul, un anonim, ipostază care-i convenea de minune. Să ne amintim că toate turneele pe care George Enescu le-a făcut în America, începând cu primul său turneu din anul1923, și până la ultimul, cel din 1950, muzicianul român a ales să treacă Oceanul pe un vas de croazieră. Nu-l îngrijora faptul că voiajul pe Mare era lung, dura multe zile. Dimpotrivă, era fericit, mulțumit că acest timp, al voiajului, era un timp ”pentru sine”. Aici, pe Mare, pe Ocean, stând pe punte, sau în cabina sa, legănat de valuri, sau dimpotrivă, zgâlțâit strașnic, deoarece pe Ape, mai vin și furtuni, muzicianul putea lucra în voie, se putea gândi în liniște la ”muzica” pe care o avea în cap și pe care dorea s-o pună pe partitură. În această privință, a ”muzicii pe care o avea în cap”, muzicianul român a dezvăluit unui doritor interesat de planurile sale componistice, că pentru a ”pune în pagină”, muzica pe care ”o avea în cap” i-ar fi trebuit două sute de ani de viață! Înțelegem, deci, de ce prefera muzicianul român voiajul pe Mare. Pentru că pe Mare avea liniște și putea să scrie! Să compună! Visul său – perpetuu – care nu l-a părăsit nici atunci când – datorită unui accident vascular – n-a mai putut să scrie sau, scria cu greu, aproape indescifrabil!
UN CONCERT CARITABIL
Acum, însă, în acest septembrie al anului 1914, aflându-se pe marele vas de croazieră Armand Behic, fugind din calea războiului care începuse, ducându-se spre ”casă”, în România, muzicianul român nu s-a putut bucura de liniștea pe care și-o dorea, nu și-a putut rezerva timpul pe care-l avea la dispoziție pentru a-și duce mai departe lucrul la compozițiile sale. Căci, imediat ce urcase la bord fusese invitat să suțină un concert. Un concert caritabil în sprijinul victimelor războiului – bărbați, femei copii. Și astfel, intrase imediat în febra pregătirii concertului. Iar acest concert nu avea să-l susțină singur ci, împreună cu un alt muzician român, care se afla și el la bordul vasului Armand Behic, gonit din Franța de urgia războiului care începuse: pianistul Sergiu Tănăsescu. Este ciudat că distinsa prințesă moldavă, care-l ținea sub ochi pe tânărul muzician român, nu menționează nimic în Amintirile sale despre febra imediată în care intrase George Enescu pentru pregătirea acestui concert. Nici despre programul acestui concert, distinsa prințesă nu ne spune nimic. Căci în acel ”concert caritabil” cei doi artiști, George Enescu și Sergiu Tănăsescu au prezentat un program pe cât de ales, pe atât de accesibil unui public larg, eterogen, cum numai pe un vas de croazieră poate fi. Iată-l: ”Concertul de Nardini, Havaneza de Saint-Saens, Airs Tziganes de Sarasate, Meditation de Thais de Massenet, Humoreska de Dvorak și Variațiuni pe o temă de Corelli de Tartini” (Cf. Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920), Editura Muzicală a UCMR, București, 1998, p. 140). După cum se vede, era un program de înaltă virtuozitate artistică, virtuozitate pe care cei doi artiști, George Enescu – violonistul – și Sergiu Tănăsescu – pianistul – o aveau.
IMAGINAȚIA PRINȚESEI
Cu siguranță, distinsa prințesă moldavă va fi ascultat programul prezentat de cei doi artiști. Dacă acest program va fi fost pe placul său n-avem știre întrucât – așa cum am spus – distinsa doamnă nu face nici un fel de precizări în Amintirile sale. Modul lapidar în care trece peste acest eveniment muzical ne face să credem că, pasă-mi-te, distinsa doamnă nu avea ”urechi” pentru muzică, ci numai ”ochi” pentru persoanele feminine ce – subjugate de farmecul muzicianului român – căutau să-i iasă în cale, să-i stea pe aproape, chiar foarte aproape, să-l țină de mână și să-l privească ”fix” în ochi, cu ochii lor, negri, albaștri sau căprui. Așa avea să se întâmple și acum, pe vasul de croazieră Armand Behic. Cum am spus, deși George Enescu și Sergiu Tănăsescu susținuseră un program cu lucrări remarcabile, distinsa prințesă moldavă, nu va menționa nimic în Amintirile sale. Faptul pare oarecum ciudat deoarece Maruca avea o solidă educație muzicală, susținea la ea acasă, în București, ori în Conacul familiei de la Tescani, serate muzicale unde, cu contribuția unor muzicieni consacrați, se ”făcea muzică”, muzică bună, spre încântarea distinșilor săi oaspeți ce frecventau saloanele mondene, ori cluburile aristocratice exclusiviste. Iar George Enescu, atunci când se afla acasă, în România, era nelipsit de la asemenea serate. Acum, însă, Maruca ignora programul concertului de binefacere de pe vasul de croazieră Armand Behic, fiind interesată mai mult de ceea ce avea să urmeze la finele lui. Fiind un concert ”caritabil” la el avusese acces oricine dorea să participe. Printre ei se va fi aflat și ”frumoasa evreică” cu ochi negri, trupul ”lung, mlădios”, și ”obrazul fin, biblic, obrazul perfect și fruntea albă”, pe care Maruca o văzuse într-o dimineață neobișnuită, înăbușitoare, stând aproape, chiar foarte de aproape de tânărul muzician – privindu-l fix în ochi.
ȘARPELE GELOZIEI
Strecurându-se printre pasagerii de pe vas, veniți să asculte muzică, distinsa prințesă moldavă o va fi găsit repede și pe pasagera de la ”clasa a III-a” și va fi rămas, cum se spune, cu ”ochii pe ea!”, nefiind interesată de muzică ci de ceea ce avea să facă frumoasa evreică cu ochi negri. Iar ceea ce aștepta distinsa prințesă moldavă s-a întâmplat. La sfârșitul concertului, frumoasa pasageră cu ochi negri de la Clasa a III-a, s-a apropiat de George Enescu, i-a luat mâna și a dat să i-o sărute. Era, desigur, felul ei de a-și exprima bucuria, admirația pentru artistul ce se afla în fața sa. Dar, artistul a respins acest gest de admirație. Și-a retras mâna și a întors spatele frumoasei sale admiratoare. Maruca va fi privit stupefiată – căci totul se petrecea sub privirile sale. ”L-am văzut retrăgându-și mâna pe care admiratoarea lui voia să i-o sărute”– scrie ea în Amintiri. Gestul acesta – al retragerii mâinii – pe care frumoasa pasageră de la Clasa a III-a voia să i-o sărute, în semn de omagiu, de exprimare a admirației pe care i-o purta ca artist – era în firea muzicianului român. Căci el întâlnise și alți admiratori – femei și bărbați – care voiau să-și exprime astfel mulțumirea pentru bucuria pe care muzicianul le-o dăduse prin arta sa. Dar, tânărul muzician nu agreea astfel de gesturi de adorație! El era artist, nu Papa de la Roma! Dar, ceea ce va fi convins pe distinsa prințesă moldavă că între iubitul ei (de taină) și frumoasa evreică de la Clasa a III-a nu era nimic a fost gestul imediat care a urmat. După ce și-a retras mâna din mâna frumoasei femei, tânărul muzician i-a întors spatele. A plecat grăbit. Acesta va fi fost gestul decisiv care va fi convins pe tânăra prințesă moldavă că tânărul muzician era statornic în iubirea sa, că nu se lăsa sedus de întâmplări efemere. Că nu-i era… infidel. Dimpotrivă!
Și șarpele geloziei care mușcase din sufletul distinsei prințese moldave, se va fi retras degrabă în tenebrele de unde venise.
O PALĂ DE VÂNT
În statornicirea acestui gând a venit în ajutorul prințesei și….vântul. ”Debarcând la Constantinopol – scrie ea în Amintiri – o pală de vânt i-a ridicat fusta verde, cu ape, frumoasei Rașela, ca să vedem – Enescu și cu mine – că avea picioarele în paranteză”. (subl. ns.) (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Paul Editions, București, 2022, p. 215). Acest detaliu – picioarele în paranteză ale frumoasei pasagere de la Clasa a III-a – va fi adus distinsei prințese moldave, liniștea deplină. Dar, ce paradox! Acum, aproape că se rușina de gândurile pe care le nutrise față de cei doi: Enescu și frumoasa Rașela, sau Ruth – căci nu-i știa numele. ”Mi-a fost rușine și ciudă – scrie oarecum spășită (și cu siguranță împăcată) distinsa prințesă moldavă – pentru ea și pentru el, oricât de lipsit de sens ar părea acest lucru”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 215).
GELOZIA – CA UN MORB
Gelozia pe care Maruca o va fi încercat nu se va încheia la acea împrejurare pasageră trăită de Maruca pe vasul de croazieră Armand Behic în acel septembrie, tulburător și dramatic, al anului 1914. Căci George Enescu – avea s-o spună și Maruca în dese rânduri – era un bărbat frumos, fascinant, care atrăgea atenția și stârnea sentimente de admirație și iubire oriunde s-ar fi aflat: ca muzician, ca partener de dialog. Sau….ca bărbat. Mai ales! Conștientizând această latură a atracției pe care George Enescu o exercita asupra sexului frumos, Maruca avea să trăiască multe spaime, avea să ”înlemnească de ciudă”, avea să simtă șarpele geloziei mușcând adânc din sufletul său. Ea va trăi gândul – halucinant – că până și o infirmieră ar fi putut deveni iubita distinsului muzician. Dar despre aceste spaime, despre prezumtive infidelități ale muzicianului față de distinsa prințesă moldavă, în alte episoade.
Pe curând!
