UN DEMERS TÂRZIU
Se știa că Uniunea Compozitorilor dispunea de o Bibliotecă remarcabilă cu lucrări despre viața și opera unor mari compozitori români și străini: studii, sinteze biografice, monografii; de asemenea de o zestre remarcabilă de partituri ale unor creații românești și străine. Însă, portofoliul partiturilor lucrărilor enesciene era departe de a fi fost pe măsura interesului interpreților români, dirijori, violoniști și pianiști care ar fi dorit ca George Enescu să fie prezent – mai prezent – în programele lor de concert. Întrucât în 1957 activitatea de inventariere a Doamnei Voichița Muțui era în plină desfășurare, imaginea știută era aceea a unei sărăcii penibile. Dar ”Tov.” Aurel Baranga, Directorul IRRCS, nu era la curent cu ceea ce făcea Voichița Muțui și nici cu ceea ce se știa de facto la Uniunea Compozitorilor în această privință! În consecință, domnia sa se adresează Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor cu speranța că acolo aveau să se găsească partiturile necesare concertului de la Roma. Însă, în mod inexplicabil pentru noi, cei care analizăm documentele din acest dosar) (ANIC, Fondul IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia) demersul său către Uniunea Compozitorilor este făcut abia în 16 ianuarie 1957. Deci, după mai bine de trei luni de la data când domnia sa primise de la Ministerul Culturii, sub semnătura Directorului Gr. Daia, adresa prin care i se comunicau rezultatele investigației sale – rezultate incipiente, care trebuiau continuate, deoarece Gr. Daia, nu avea răspunsuri ferme: DA, AVEM PARTITURI, ci doar niște indicii că ele s-ar afla pe undeva! Trecuseră, deci – trei……luni! Hm., hm., hm., O întârziere inexplicabilă – nu-i așa? Mdaaaaaa! Dar ea este pentru noi deosebit de semnificativă întrucât arată ritmul în care lucrau aparatnicii de la IRRCS în anii 1956,1957 – anii care fac obiectul investigației noastre! Ritmul? Hm., hm., hm., Care ritm? Nu! Nu despre ritm este vorba ci despre dezinteres! Dezinteres – pe toată linia! Și, mai ales, cel al Directorului Aurel Baranga! În fine! Să urmărim mai departe ce sorți de izbândă a avut demersul târziu al Directorului IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga.
DEZINTERES TOTAL
Dar, nici la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România procurarea partiturilor pentru concertul de la Roma nu-și va afla soluția așteptată. Zece zile mai târziu, cu o promptitudine suspectă, în 24 ianuarie 1957, Uniunea Compozitorilor răspundea Directorului IRRCS: ”Privitor la adresa Dvs. Nr. 515/16-1957, vă comunicăm că Uniunea Compozitorilor nu dispune (subl. ns.) de un stoc de partituri ale lui George Enescu”. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia, p. 188). Punct. Acum, după ce am aflat despre Registrul Voichiței Muțui, despre efortul acesteia de a reface inventarul tuturor partiturilor de care dispunea Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, inclusiv cele ale unor lucrări enesciene, un asemenea răspuns – atât de tranșant – este năucitor, întrucât el arată cât de puțin informați erau cei de la vârful Uniunii Compozitorilor. Ba, mai mult! Cât de puțin erau ei interesați de ideea de a sprijini un demers, de a întinde o mână celor de la IRRCS și Ministerul Culturii care se străduiau să găsească partiturile necesare unui concert cu lucrări enesciene de cameră la Roma. Pur și simplu…nu le păsa! Autorilor adresei le-a fost mai simplu să trimită la IRRCS un răspuns negativ – întocmit pe ceea ce știau ei, în loc să facă o investigație, un drum la Biblioteca instituției. Ar fi aflat că documentaristul Bibliotecii, Doamna Voichița Muțui tocmai lucra la inventarierea partiturilor existente în patrimoniul Bibliotecii. Și, cine știe, poate că Voichița Muțui le-ar fi putut da – cu anticipație – informațiile de care aveau nevoie. Dar, n-au făcut-o! Dezinteres? Lene? Nepăsare? Principiul păgubos…”lasă că merge și așa”? Se pare că da! Toate astea pluteau prin birourile instituției nu numai la nivelul mărunt al aparatnicilor ci și la cel al șefilor, al celor care ocupau posturi bine plătite pentru care, iată, nici atunci când era nevoie, nu mișcau un deget ca să le justifice! Se mulțumeau cu soluții facile, birocratice!
UNA CALDĂ – UNA RECE
La IRRCS adresa primită de la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor va fi căzut ca un trăsnet! Se închidea o ”ușă”. Se spulbera o speranță! Era limpede că în ianuarie 1957, deci după patru luni, procurarea partiturilor pentru concertul de la Roma bătea pasul pe loc! Se găsea la fel ca la început. Iar susținerea concertului cu lucrări enesciene la Roma în stagiunea care se afla în curs, stagiunea 1956-1957, era pusă sub semnul întrebării. Iată, nici la Uniunea Compozitorilor nu putea fi găsită soluția! Dar, ca ”pilula” să nu fie atât de amară, autorul adresei trimisă de Uniunea Compozitorilor adăoga: ”Partiturile de muzică de cameră pentru coarde, necesare Legației noastre din Roma în vederea organizării unui concert, pot fi procurate contra cost de la Magazinul Muzica”. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956-1961, Italia, p.188). Așadar – una caldă, una rece. Uniunea Compozitorilor nu dispunea de partituri pentru un concert de muzică de cameră cu creații enesciene dar știa unde puteau fi găsite: la Magazinul ”Muzica”. Ele erau accesibile oricui întrucât puteau fi procurate – preciza adresa Uniunii Compozitorilor – ”contra cost”. Ca să vezi! Cât de aproape era soluția! Cât de facilă! Citind adresa Uniunii Compozitorilor care indica această soluție cred că aparatnicii de la IRRCS au rămas, cum se spune, cu gura căscată. Atât de simplu! La doi pași de noi, la Magazinul ”Muzica”! ”Acilea”, pe Calea Victoriei!
CULMEA BIROCRAȚIEI
Nu știm ce v-a fi spus Directorul Aurel Baranga căruia, în mod sigur, i se pusese în mapa urgențelor răspunsul Uniunii Compozitorilor. Dar el va lua în seamă sugestia formulată în adresa trimisă de Uniunea Compozitorilor privind locul și, mai ales, modul cum puteau fi procurate partiturile necesare concertului de la Roma. El va lua ad-litteram această sugestie fără să se mire o clipă de veridicitatea ei. Adică, partiturile unor lucrări enesciene puteau fi procurate ”contra cost” de la Magazinul ”Muzica”? Hm., hm., hm., Încurajat, încrezător că, în fine, exista o soluție distinsul director al IRRCS va găsi și el, la rândul său, o soluție. Un răspuns. Cine să se ducă să cumpere partiturile? Cum cine? Funcționarii din subordinea sa: Secția de Documentare din IRRCS! Și ”Tov.” Aurel Baranga pune mâna pe condei și scrie o adresă – da ați citit bine – o adresă către Departamentul de Documentare al IRRCS (pe care îl avea în subordinea sa) prin care solicită procurarea partiturilor necesare pentru programul concertului de cameră schițat de Directorul Gr. Daia din Ministerul Culturii. Culmea birocrației? Daaaaaaaa! Așa se pare! Dar Directorul Aurel Baranga știa bine, probabil din alte experiențe, că ”verba volant – scripta manent”! Ce a urmat? Și cât timp – până ce instituțiile abilitate de la București – IRRCS, Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe – au reușit să răspundă cererii Legației României din Roma, trimițând partiturile necesare concertului de cameră preconizat? Cât au mai umblat culturnicii și aparatnicii din aceste instituții prin hățișurile birocratice ale instituțiilor pe care le slujeau? Cât au mai dansat ei….sarabanda? Urmăriți drumul sinuos al acestui demers în episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTUNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (6) Verba volant….. Citiți!
