Ne-am fi așteptat ca fiind în interiorul aceleiași instituții circuitul procurării partiturilor pentru concertul de la Roma să fi fost mai scurt. Și, mai ales, timpul cheltuit pentru îndeplinirea acestei cereri. Dar, vor trece aproape două luni – notați: două luni – până când IRRCS va putea să comunice Ministerului Afacerilor Externe un rezultat pozitiv: da, avem partituri, iar concertul de cameră de la Roma poate să intre în linie dreaptă!
”PONTUL” ERA…..O ȚEAPĂ!
A intervenit, se pare, o situație neașteptată. Răspunsul (altfel deosebit de prompt) al Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie 1957 trimis IRRCS care susținea că partiturile necesare concertului de la Roma puteau fi procurate de la Magazinul ”Muzica” ”contra cost”, nu avea o bază reală. ”Pontul” era o țeapă sau, cum se spune azi, un ”fake-news”. A constatat-o, probabil cu amărăciune, documentaristul Departamentului Documentare al IRRCS, care sub imperativul ”adresei” trimise de Directorul său, Aurel Baranga, alergase la Magazinul ”Muzica” încrezător în soluția facilă, consemnată în adresa Uniunii Compozitorilor. Timp irosit. Speranțe deșarte. De la Magazinul ”Muzica” nu puteau fi cumpărate partiturile lucrărilor enesciene ce figurau în schița de program pentru concertul de la Roma întocmită de Ministerul Culturii. ”Trimisul” s-a întors cum plecase: cu mâinile goale! În consecință, Secția de Documentare nu-și putea îndeplini sarcina (urgentă, de altfel) dată de Directorul Aurel Baranga. În dosarul de arhivă al IRRCS pe care-l cercetăm nu avem un document care să explice – de fapt să justifice – această…nereușită, acest nou blocaj. De bună seamă el a fost adus la cunoștința Directorului Aurel Baranga în mod direct, verbal, adică ”face to face”, o metodă care nu prea era agreată de distinsul Director al IRRCS. Soluția sugerată în adresa trimisă de Uniunea Compozitorilor nu avea o bază reală! Era….o țeapă! Un ”fake-news!”
”LASĂ CĂ MERGE ȘI AȘA” – N-A ȚINUT
În această situație, era necesar un nou demers. Unde? Tot la Uniunea Compozitorilor. Adică, trebuia luat totul de la început! Nici în această privință nu avem un document în dosarul de arhivă pe care-l cercetăm. Este posibil ca noul demers al IRRCS care explica faptul că soluția dată în adresa Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie 1956 era nereală, adică falsă, să fi tulburat ”apele” la Uniunea Compozitorilor. De altfel, acea adresă din 24 ianuarie era semnată de un…secretar tehnic a cărui semnătură pe documentul trimis era…indescifrabilă. De fapt, prin funcția pe care o ocupa, aceea de…secretar tehnic, el nici nu era în măsură să dea un răspuns calificat. Auzise și el ceva, cândva, undeva, ”pe surse” și se grăbise să răspundă, impresionând prin promptitudinea răspunsului care nu era în numele său ci al Uniunii! Era evident că Uniunea Compozitorilor, prin staff-ul ei, trecuse prea repede peste cererea IRRCS. Că nu verificase nimeni din staff-ul Uniunii adresa trimisă de secretarul tehnic la IRRCS, că solicitarea IRRCS fusese tratată cu indiferență sau superficialitate, conform principiului românesc ”lasă că merge și așa” și răspunsul ce trebuia trimis fusese lăsat ”la mâna” unui secretar tehnic.
UN NOU GHIMPE
Acum, însă, Uniunea trebuia să-și ”spele obrazul”, să găsească o soluție. Și a găsit-o. Dacă partiturile nu aveau de unde să fie cumpărate, ele puteau fi împrumutate chiar de către Uniunea Compozitorilor! O cercetare imediată a fondului de partituri aflate în Biblioteca Uniunii Compozitorilor a scos la iveală faptul că da, Uniunea putea întinde o mână IRRCS. Dar… nu toată mâna ci numai două….degete. Împrumuta partituri IRRCS – dar numai câteva din cele care figurau în programul schițat de Ministerul Culturii pentru concertul de la Roma și, atenție, pe termen limitat: numai pentru patru luni! În documentul trimis IRRCS de către Uniunea Compozitorilor la 5 martie 1957 se spunea: ”Răspunzând la adresa Dvs. prin care ne cereați să vă procurăm diferite piese (partituri n. ns) de George Enescu în vederea organizării de către Legația noastră din Roma a unui concert de muzică de cameră cu compozițiile marelui nostru muzician, vă trimetem (sic!) alăturat, cu titlu de împrumut, pe termen de cel mult patru luni”. Și erau precizate lucrările pentru care Uniunea Compozitorilor avea în custodia sa partituri. Astfel: 1) 7 partituri cu Cântecele pe versuri de Clement Marot; 2) Sonata a III-a pentru vioară și pian”. Atât! Și semnau: M. Pușcariu, Secretar tehnic coordonator al Comitetului (Uniunii Compozitorilor – n. ns.) și G. Georgescu, Șef. Serv. Documentare. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1965-1961, Italia, 182). Observăm că de data aceasta, în comparație cu adresa din 24 ianuarie 1957, adresa Uniunii Compozitorilor din 5 martie 1957 este semnată de doi funcționari din Comitetul Uniunii Compozitorilor, for superior în structura de conducere a Uniunii. Un secretar tehnic coordonator, adică un șef, și șeful Serviciului de Documentare. Fiecare își pusese pe adresa trimisă semnătura, de data asta… descifrabilă.
DIN NOU: ȘI – ȘI
Acuratețea documentului trimis și importanța celor care-l semnaseră arăta că de data asta, Uniunea Compozitorilor luase în serios demersul IRRCS. Dar, adresa din 5 martie 1957 a Uniunii Compozitorilor către IRRCS, a fost un nou ghimpe înfipt în inima Directorului Aurel Baranga. Din nou, situația partiturilor pentru concertul de la Roma se afla în ”coadă de pește”: și – și. Partiturile trimise de Uniune erau împrumutate – și numai pentru patru luni. În plus, ele nu asigurau decât o parte din programul concertului de cameră de la Roma schițat de Ministerul Culturii: 7 cântece pe versuri de Clement Marot și Sonata a III-a pentru vioară și pian, în stil popular românesc. Era ca un perpetuum mobile! Din nou, alte demersuri. Din nou, alte adrese. Unde? Vom încerca să descifrăm drumul sinuos al asigurării partiturilor pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma, în episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (8) Insuccese în lanț. Citiți!
