În 16 aprilie 1956, profesorul Mihail Roșiianu, primea o telegramă surprinzătoare: ”Preghiamovi inviarci opera ”Edipo” di Giorgio Enesco”. Italia – Romania” . (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956, Italia, p. 192). Era o telegramă semnată de Asociația de prietenie Italia-România. Dar ea – cum ar zice ”nenea Iancu”- își greșise….”andrisantul”, întrucât în 1956, Mihail Roșiianu nu avea nicio legătură cu muzica, cu partiturile, cu Oedip.
”ANDRISANTUL” DE LA CIMITIRUL ELEFANȚILOR
De ce ajunsese această telegramă la Mihail Roșiianu și nu la Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (IRRCS) nu este prea limpede. Dosarul de arhivă pe care l-am menționat mai sus nu păstrează și alte documente care ar putea să explice cauzele acestui ”ocol”. Așa încât neavând documente certe ne punem întrebări, facem speculații! Era o lacună de informare? Cine știe? Poate că printre membrii Asociației de prietenie Italia-România va fi fost cineva care-l cunoscuse în mod direct pe Mihail Roșiianu când acesta se aflase în fruntea Societății de Radiodifuziune din România în anii 1952-1954, sau poate din perioada când fusese locțiitor al Ministrului Culturii, o perioadă scurtă, e drept: octombrie 1953 – februarie 1954, sau poate că-l cunoscuse de curând, după ce Mihail Roșiianu intrase în rândurile diplomației românești, el fiind acum, în 1956 (data telegramei) Ambasadorul României în Bulgaria. Sau poate pentru notorietatea sa, în special în rândurile elitelor comuniste românești care nu uitaseră că Mihail Roșiianu (vechiul ilegalist comunist) fusese unul dintre cei care asiguraseră evadarea lui Gheorghe Gheorghiu Dej din lagărul de la Tg. Jiu în noaptea de 9/10 august 1944 – un act temerar, de mare curaj și de implicare în strategia Partidului Comunist Român. Oricum, în 1956 – deși nu se mai afla printre factorii de decizie ai partidului de guvernământ, fiind trimis în ”cimitirul elefanților” (așa cum era numit atunci, și mai târziu, corpul ambasadorilor români) Mihail Roșiianu era încă un nume sonor în spațiul public românesc.
”ANDRISANTUL” A ÎNȚELES URGENȚA
Cu siguranță o asemenea telegramă care solicita partitura Operei enesciene Oedip a stârnit interesul ”andrisantului” care, ”orișicât”, ca fost slujitor al învățământului românesc preuniversitar, ca dascăl și inspector școlar (aceasta, în tinerețe) și apoi ca președinte al unei instituții strategice de promovare a culturii (dar și a propagandei comuniste) precum Radiodifuziunea Română, ca locțiitor al Ministrului Culturii, un fel de ”mână dreaptă” a acestuia, era la curent cu evenimentele din spațiul cultural românesc. El va fi știut – credem – cine era autorul acestei opere apreciată de specialiști ca una dintre cele mai insolite, mai originale, mai importante lucrări ale creației muzicale de operă din epoca contemporană. El va fi știut – credem – deși în tinerețe fusese doar un ”dascăl de țară” – câte ceva despre succesul fulminant al creației enesciene obținut la Paris în martie 1936 cu ocazia premierei absolute pe scena celebrului Teatru de Operă din Paris. În 1956, ca ambasador, fie și într-o țară mică precum Bulgaria, Mihail Roșiianu era desigur la curent cu strategia liderilor comuniști români aflați la guvernare privind promovarea post-mortem a marelui muzician român, George Enescu.
TELEGRAMA DIN VALIZA DIPLOMATICĂ
Telegrama sosită de la Roma, pe care Excelența sa, Dl. Ambasador Roșiianu o primise și pe care, cu siguranță, o citise cu uimire, solicita, partitura Operei Oedipe de George Enescu. Solicitarea era făcută din partea Asociației de prietenie Italia-România, care preconiza montarea unui spectacol cu Opera Oedip pe o scenă italiană! Distinsul Ambasador va fi înțeles imediat că un spectacol cu Opera Oedip la Roma, în 1956, la un an de la trecerea marelui muzician român în eternitate, era o inițiativă curajoasă, chiar temerară! Dar, în acel aprilie 1956, domnia sa, Ambasadorul Mihail Roșiianu, nu putea face nimic pentru cererea solicitanților de la Roma. Din biroul său de Ambasador al României la Sofia nu putea face decât un singur lucru: să trimită telegrama la instituția cea mai potrivită: la Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (IRRCS). Distinsul Ambasador presupunea că acolo, într-o instituție atât de importantă pentru promovarea relațiilor culturale ale României cu străinătatea, precum IRRCS, era locul cel mai potrivit. Că acolo, nu puteau fi decât oameni destoinici, inteligenți și energici, capabili să ducă la capăt proiecte ambițioase menite să promoveze tot ceea ce România avea mai bun în patrimoniul ei spiritual – opere, personalități, etc., etc., Iar George Enescu și Opera sa Oedip se înscriau cu brio într-un asemenea proiect. Prin urmare a citit telegrama primită pe adresa domniei sale și a trimis-o repede. Probabil cu ”valiza diplomatică”. Așa a ajuns (credem) această telegramă la IRRCS. Ea nu poartă niciun indiciu – o ștampilă, o semnătură, un ”semn” – că ar fi trecut prin instituții abilitate cu transportul corespondenței. A fost trimisă direct. Și….. repede! Fără a mai trece prin birourile poștei – bulgare și române!
OCOLUL UNEI TELEGRAME
În birourile culturnicilor și aparatnicilor de la IRRCS, ocolul pe care-l făcuse telegrama de la Roma va fi stârnit uimire. Iar faptul că ajunsese la Mihail Roșiianu va fi provocat comentarii malițioase la adresa poștei italiene, bulgare și române. Dar, ceea ce era evident pentru culturnicii și aparatnicii de la IRRCS, era faptul că – iată – un personaj precum Mihail Roșiianu – ce nu se mai afla în primele eșaloane ale puterii comuniste de la București – era cunoscut și apreciat ”afară”, în străinătate! La Roma! Iar acum, el fusese considerat ca o verigă sigură pentru soluționarea unei probleme delicate și urgente: asigurarea partiturii Operei Oedip de George Enescu. Era de necrezut (se vor fi gândit în sinea lor culturnicii și aparatnicii de la IRRCS) ca cei de la Asociația de prietenie Italia – România să nu fi știut de IRRCS, de locul lui în promovarea culturii române în străinătate. Astfel, ”ocolul” telegramei de la Roma îi va fi pus pe gânduri. Căci el putea să fie un indiciu privind prestigiul IRRCS și cota sa de încredere în spațiul cultural european. Era, desigur, o constatare nu tocmai agreabilă că cei de la Roma – se gândiseră la Mihail Roșiianu – și nu la IRRCS! Hm., hm., hm.,
O INIȚIATIVĂ ȘOCANTĂ
Dar, după consumarea opiniilor acide, telegrama a fost citită cu atenție și a fost aflată imediat solicitarea Asociației de prietenie Italia-România care suna așa: ”Preghiamovi inviarci opera ”Edipo” di Giorgio Enesco. Italia-România” (ANIC, fond IRRCS, Dosar 25/1956, Italia, p.192). Telegrama era trimisă la orele 13.05 – în plină zi de lucru și documentul aflat în dosarul de arhivă cercetat de noi este – nu o copie, nu o prelucrare – ci chiar telegrama în sine, adică telegrama trimisă de la Roma lui Mihai Roșiianu, – cum ar veni, documentul original. Pe textul telegramei cineva – nu știm cine, deoarece nu și-a pus semnătura – a făcut traducerea: ”Vă rugăm să ne trimeteți (sic!) Opera Oedip de George Enescu”. Evident, era vorba de partitura Operei Oedip! Telegrama trimisă din Roma nu menționa o semnătură anume, o persoană, fiind trimisă în numele Asociației de prietenie Italia – România și, cum am spus la începutul acestor rânduri, pe numele lui Mihail Roșiianu care nu se afla în staff-ul IRRCS. Alte amănunte privind punerea în scenă: locația, (poate la Scala din Milano?) trupa, conducerea muzicală, data premierei, etc., etc., nu se dădeau. Acestea, desigur, puteau fi stabilite ulterior. Cei de la Roma nu voiau altceva decât partitura. Acesta era punctul esențial ca să poată porni la treabă: partitura!
PREMIERA DE LA BRUXELLES – PUNCT DE INSPIRAȚIE?
Din documentele aflate la dosarul mai sus menționat nu știm – punctual – cui aparținuse ideea unui spectacol cu Opera Oedip la Roma. Poate că inițiativa fusese inspirată de știrile care veneau din capitala Belgiei, de la Bruxelles, unde staff-ul și trupa Teatrului Regal ”La Monnaie” trudeau de zor pentru punerea în scenă a Operei Oedip. Entuziasmul trupei era susținut și de Regina Elisabeta a Belgiei care – se știa – fusese una dintre admiratoarele și prietenele apropiate ale marelui compozitor român până în ultima clipă a vieții sale. Desigur, admiratorii din Italia ai lui George Enescu – cei grupați în Asociația de prietenie Italia – România – nu aveau un sprijin de o asemenea anvergură, precum sprijinul unei Regine, dar iubirea și prețuirea lor pentru George Enescu și creația sa artistică, erau pe măsură. Iar Opera Oedip era una dintre cele mai interesante lucrări din creația marelui compozitor român. Montarea ei pe o scenă italiană era un suprem omagiu adus marelui compozitor român la un an de la trecerea sa în eternitate. Să precizăm că spectacolul cu Opera Oedip la Teatrul Regal ”La Monnaie” a fost nu numai un proiect ci și un succes. În iunie 1956, Bruxelles-ul era a doua capitală europeană, care – după douăzeci de ani de la premiera absolută de la Paris, din martie 1936 – trăia bucuria unui asemenea eveniment.
PREZENȚA REGINEI
Prezența Reginei Elisabeta a Belgiei la premieră dăduse evenimentului o strălucire aparte. La premieră asistaseră – ca invitați de onoare ai Reginei – prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, văduva lui George Enescu, poetul Edmond Flegg, autorul libretului Operei Oedip și o delegație de muzicieni români, Mihail Jora, Ion Dumitrescu, Alfred Alessandrescu, Alfred Mendelshon și Romeo Drăghici, Directorul Muzeului George Enescu. De asemenea, numeroase personalități ale corpului diplomatic, ale vieții artistice și muzicale belgiene. Parisul fusese – și el – prezent la Bruxelles prin numeroșii săi compozitori, muzicologi și critici. Ecoul de presă al spectacolului montat la Bruxelles în 1956, sub patronajul Reginei Elisabeta a Belgiei, a fost, ca și la premiera pariziană din 1936, fabulos, presa belgiană rezervând spații largi articolelor care elogiau creația enesciană dar și succesul artiștilor Teatrului ”La Monnaie”. Să precizăm că Spectacolul de la Bruxelles era prima montare scenică a Operei Oedip pe o altă scenă europeană decât aceea de la Paris, din 1936. El venea la o distanță de peste două decenii de la premiera absolută și la un an de la trecerea în lumea umbrelor a lui George Enescu. Dincolo de însemnătatea inițiativei, a sprijinului Reginei, a succesului repurtat, spectacolul de la Bruxelles era un omagiu adus marelui muzician român. Era o rememorare de înaltă distincție și semnificație. Iar acum, iată și Roma voia să omagieze pe marele artist alegând o cale tot atât de impunătoare: montarea unui spectacol cu Opera Oedip.
Ce s-a ales din curajoasa inițiativă a Asociației de prietenie Italia- România? Citiți episodul următor: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII – 1956. OEDIP LA ROMA ? (2)
