UN GÂND ISCODITOR
Dacă în perioada comunistă, promovarea creației artistice a marelui muzician român, George Enescu, s-a lovit de numeroase impedimente – banii (prea puțini), partiturile (aproape inexistente), impactul clauzelor draconice ale contractelor încheiate de George Enescu cu Casele de editură Enoch și Salabert – poate că după căderea sistemului comunist situația se va fi îmbunătățit? O întrebare pertinentă – nu-i așa? Un gând iscoditor – nu-i așa? Cu acest gând am urmărit în continuare tema de cercetare care a făcut obiectul mini serialului pe care tocmai l-am încheiat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Sarabanda partiturilor, (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12,13, 14). Cu acest gând am adunat datele pentru acest update postdecembrist. În acest periplu l-am avut aproape pe Dl. Mihai Constantinescu, Directorul companiei ARTEXIM în anii 1992 – 2021, și din acest fotoliu, managerul executiv al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu timp de aproape trei zeci de ani. Datorită opiniilor și observațiilor domniei sale, lansate cu consecvență și exigență critică în spațiul public prin intermediul interviurilor acordate presei române, am putut pătrunde în hățișurile întortochiate (birocratice) ale acestei chestiuni spinoase: partiturile lucrărilor enesciene, ”nodul gordian” al promovării creației sale artistice.
S-AR PUTEA CREDE
S-ar putea crede că acum – în condiții de libertate – metehnele birocratice de altă dată au fost înlăturate, că ”rețeaua” șefilor proletcultiști ce dădeau rezoluții absconse a fost anihilată, că aroganța, lipsa de implicare, principiul păgubos al acelui ”lasă că merge și așa”– au fost aruncate peste bord! S-ar putea crede că, acum, prin birourile culturnicilor și aparatnicilor din instituțiile întemeiate cu scopul promovării valorilor culturii române – suflă un aer proaspăt, încărcat de parfumul tonic al inițiativei și al lucrului bine făcut! Daaaaaa, s-ar putea! Desigur, în această logică! Dar, din nefericire, uneori realitatea nu merge mână în mână cu logica, cu judecata dreaptă. Situația postdecembristă a partiturilor enesciene nu este mult diferită de aceea despre care am scris și am publicat în spațiul acestui BLOG. De necrezut – veți spune! Așa am spus și noi. Dar dezvăluirile distinsului manager al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, Dl. Mihai Constantinescu, ne-au confirmat această concluzie.
ÎN ”CAPUL TREBII”
Argumentele Dlui Mihai Constantinescu sunt indubitabile întrucât ca director al companiei ARTEXIM, companie subordonată Ministerului Culturii, domnia sa s-a ocupat de organizarea Festivalului și Concursului Internațional George Enescu aproape treizeci din ani – din 1992 până în 2021. A fost – cum se spune – ”în capul trebii”. Din fotoliul acestei funcții, domnia sa a cunoscut toate avatarurile legate de organizarea acestui extraordinar – și unic – eveniment din viața muzicală a României, inclusiv pe cele legate de asigurarea partiturilor. Precizările, dezvăluirile făcute de Dl Mihai Constantinescu au fost pentru noi prilejul unor conexiuni și al unor constatări amare. Iată, în pofida timpului care a trecut de când distinsa documentaristă Voichița Muțui trudea (în anul 1957) la scoaterea la lumină a unor informații exacte privind partiturile enesciene existente în patrimoniul Bibliotecii Uniunii Compozitorilor, situația partiturilor enesciene a rămas la fel de spinoasă. Într-un interviu acordat jurnalistei Andreea Ofițeru, de la Gândul.info, în august 2015, Dl. Mihai Constantinescu considera că situația drepturilor de autor asupra partiturilor enesciene este atât de importantă și atât de complexă, încât rezolvarea ei ar trebui să constituie o chestiune de ordin național. Daaaaa! Nici mai mult, nici mai puțin!
UN TABLOU SUMBRU
Să vedem pe ce se bazează Dl. Mihai Constantinescu atunci când consideră că numai așa, printr-o implicare la nivel național – chestiunea dreptului de proprietate asupra partiturilor enesciene își găsește soluționarea. „În acest moment – a precizat Dl. Mihai Constantinescu în interviul acordat în 2015 – nu există partituri multiplicate, tipărite, pe care noi ca organizatori să le putem folosi. Ele există la editurile Enouch (Enoch – n. ns.) si Salabert. Drepturile de proprietate sunt ale lor, nu sunt ale României. Noi în momentul în care prezentăm lucrările lui Enescu plătim drepturile de autor către editura respectivă. Problema este că în acest moment nu avem posibilitatea să dăm noi, ca organizatori de festival, partituri artiștilor după care să cânte. Fie trebuie să vină cu ele, fie le închiriază; noi avem o singură partitură (pentru Opera Oedip – n. ns.) și aia (e) vai de capul ei”. (subl. ns.) (Mihai Constantinescu, Cum a ajuns România să nu aibă drepturi de autor pe opera lui George Enescu. ”Noi avem o singură partitură și aceea e vai de capul ei”, Andreea Ofițeru, Gândul.info. 30.08.2015). Se pare că discuțiile cu reprezentanții celor două Case de editură ale partiturilor enesciene s-au aflat mereu pe agenda de lucru a Domnului Mihai Constantinescu. Dar – credem noi – nu și pe agenda oficialilor români. ”Am discutat acum câțiva ani cu cei de la Salabert și ei ne-au spus că nu tipăresc decât dacă au o comandă mare. La Salabert sunt multe dintre partiturile sonatelor de care noi avem nevoie la Concursul Enescu; concurenții vin și au nevoie de partituri dar dacă nu le găsesc, atunci trebuie să facem noi rost de ele”. (subl. ns.) (ibidem, Mihai Constantinescu, loc. cit.,) Sau – adăogăm noi – ei – cei care participă la evenimentele din cadrul Festivalului și Concursului George Enescu – în calitate de instrumentiști, dirijori sau concurenți! Dl. Mihai Constantinescu a oferit detalii privind situațiile, mai mult decât umilitoare, prin care trec muzicienii care vor să participe la Festivalul Internațional George Enescu – fie la Concursul George Enescu, fie la Concertele din programele Festivalului.
CA SĂ CÂNȚI ENESCU – DESCHIZI PUNGA
Ca să cânte lucrări enesciene aceștia trebuie să-și cumpere partiturile. ”Pentru partiturile mai mici – a explicat Dl. Mihai Constantinescu – organizatorii trebuie să plătească 20-30 de euro, iar pentru cele mai mari prețul poate să ajungă la 200-300 de euro”. (subl. ns.) (ibid. Mihai Constantinescu, loc. cit.) În interviul său, distinsul manager a oferit exemple concrete de state unde oficialii guvernamentali s-au implicat în mod direct, au organizat campanii, au deschis punga și, în cele din urmă, au dobândit dreptul de proprietate asupra creațiilor unor mari artiști. Desigur – nu uită să precizeze domnia sa – aceasta ”a costat”, dar astfel a fost obținut dreptul de proprietate și lucrările acestor mari artiști sunt interpretate/difuzate în țara lor și în toată lumea. În acest punct, distinsul Director ARTEXIM consideră că ”astfel ar fi trebuit să procedeze și statul român pentru George Enescu”. (subl. ns. Această opinie a distinsului manager al Festivalului enescian ne trimite – imediat – cu gândul la oficialii români. La cei din perioada post decembristă, firește. Au fost ei preocupați de această chestiune? Au inițiat ei ceva în această direcție, știind că acum, nu mai existau opreliștile, suspiciunile securistoide din perioada comunistă? Citiți episodul următor ca să aflați cum oficialii români au avut oportunități în această direcție pe care n-au știut să le valorifice. Le-au pierdut. Și le-au pierdut – cum se spune – ”pe mâna lor” din lipsă de flexibilitate, ca să nu spunem mai mult. Citiți deci: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Update postdecembrist (2) Noi am pierdut trenul în 1991. Citiți!
