Dacă opiniile cronicarilor muzicali privind concertul enescian de la Petersburg nu erau prea încurajatoare, îndeosebi cele privind creațiile componistice ale muzicianului român, nici cele privind concertul de la Moscova, nu erau cu mult deosebite. Interpretul Enescu – era lăudat! Compozitorul Enescu – era criticat!
OPINII LA INDIGO
Într-o cronică muzicală despre Concertul lui George Enescu de la Moscova publicată în ziua de 1 noiembrie 1909, aceeași ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta” scria despre muzicianul român: ”Solistul concertului a fost George Enescu, tânăr violonist, posedând un ton ușor, plăcut. El a interpretat Concertul pentru vioară (Re major) de Mozart, până azi, necunoscut Moscovei. Concertul ca atare – scria cronicarul moscovit – este foarte frumos, pătruns de eleganță mozartiană, însă, în redarea lui, nu totul ne-a mers la suflet”. Și cronicarul moscovit arăta cu degetul, găsind ”nodul în papură” pe care, pe semne, îl căuta. ”În primul allegro – scria el – s-a simțit un oarecare manierism, care, de-altfel, a dispărut spre sfârșitul concertului”. ”La bis – continua el – au fost admirabil interpretate piese de Bach. Puritatea și frumusețea tonului au vorbit aici de la sine iar sobrietatea – în niciun caz aridă – în redare s-a armonizat din plin cu spiritul creațiilor lui Bach” (Octavian Lazăr Cosma, Interpreți români în Rusia, Revista Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, p. 77). Se pare că și dirijorul Enescu plăcuse cronicarului moscovit. Despre George Enescu, dirijor, el scria: ”George Enescu s-a dovedit și un minunat orchestrant și un maestru dirijor, capabil să scoată de la orchestră sonorități abundente și pline”.
RAPSODIILE, AH… RAPSODIILE
Dar, după opinia sa, măiestria dirijorului Enescu, n-a putut salva redarea creațiilor proprii, cele două Rapsodii. ”Aceste calități – scria el – s-au manifestat și în redarea, chiar nereușită, a creațiilor proprii – Rapsodiile românești”. Prin urmare, tânărul muzician român, deși era un ”minunat orchestrant și un maestru dirijor” nu reușise să-și prezinte propriile compoziții, a căror ”redare” cronicarul muzical o considera ca fiind ”nereușită”. În acest punct, al evaluării Rapsodiilor enesciene, cronicarul muzical moscovit nu se deosebea prea mult de cel care făcuse aprecieri privind concertul enescian de la Petersburg. Opiniile lansate păreau trase la indigo! Referindu-se la Rapsodiile enesciene, cronicarul de la Moscova scria: ”Aici multe lucruri sună frumos, te cuceresc prin exteriorul lor dar spiritul general al muzicii este prea vulgar”. În comparație cu semnatarul cronicii muzicale din 18 octombrie 1909, care apreciase Rapsodiile enesciene ca fiind ”modele nimerite” pentru ”muzica de bâlci”, autorul cronicii din 1 noiembrie păstra, totuși, un limbaj ceva mai sobru, mai elevat. El considera că Rapsodiile enesciene ”degajează din plin cântece populare românești, care, desigur, nu-și au locul pe estrada simfonică”.
ALTE OPINII – IDENTICE
Tot la ”indigo” păreau trase și opiniile cronicarului muzical de la o altă gazetă rusă, ”Russkoe Slovo”. În numărul său din 18 octombrie 1909, cronicarul muzical al acestei gazete considera că programul de deschidere al noii stagiuni muzicale a metropolei moscovite ”nu s-a remarcat prin ceva deosebit de interesant”. ”Nu prea a fost în el ceva nou” – scria el, blazat. Se vede treaba că noul Concert pentru vioară și orchestră de W.A. Mozart, descoperit în 1907, pe care-l asculta pentru prima dată la Moscova, nu constituia, pentru el, ceva ”prea nou”. Nici Rapsodiile române de George Enescu pe care le asculta la Moscova, tot acum, în prima audiție, nu erau ”ceva prea nou”. De asemenea, nici prezența, pentru prima dată, pe un podium de concert la Moscova, a unui mare muzician european, nu era cine știe ce noutate! Dar, oricât de blazat va fi fost, distinsul cronicar muzical de la ”Russkoe Slovo”, nu putea trece peste virtuozul George Enescu, peste interpretarea pe care acesta o dăduse noii creații mozartiene. Despre violonistul George Enescu, semnatarul cronicii muzicale de la ”Russkoe Slovo” observa că tânărul muzician oaspete a plăcut publicului mai mult ca violonist. ”El este un foarte bun violonist, scria el, cu strălucită tehnică și un ton interesant. Concertul de Mozart, cu acompaniament de orchestră, a fost redat foarte bine de artist și i-a adus un mare succes”. (ibid. Octavian Lazăr Cosma, p. 77). Însă, nici cronicarului de la ”Russkoe Slovo” nu i-au plăcut Rapsodiile enesciene! Dacă îi plăcuse violonistul Enescu, nu-i plăcuse compozitorul Enescu. O și spunea: ”Nu se poate vorbi la fel despre latura de compozitor a domnului Enescu. Rapsodiile lui sunt lucrări prea mediocre și includerea lor în programele serioase ale societății noastre muzicale este întrucâtva neașteptată”.
FAKE NEWS!
În cronica sa, el menționa nu numai opiniile sale ci și unele aspecte din sală. Potrivit cronicii sale, ”către sfârșit, Rapsodia a doua a stârnit din partea publicului chiar și proteste, ce-i drept, ușoare” ceea ce era, după opinia sa, ”ceva nemaiîntâlnit în istoria concertelor noastre simfonice”. (ibid. Octavian Lazăr Cosma, p. 77). Să înțelegem că Rapsodiile enesciene, prezentate în primă audiție la Moscova, vor fi fost fluierate? Alți cronicari muzicali care au asistat la Concertul lui George Enescu de la Moscova, nu menționează un asemenea aspect. Le va fi fost, poate, rușine pentru că asemenea manifestări ar fi știrbit imaginea publicului meloman rus? Un public cu ”ștaif”, ce reprezenta aristocrația rusă, ”crema” high-life-ului din capitala Rusiei țariste! Vedeți dumneavoastră distinsele doamne, îmbrăcate în scumpe rochii de dantelă, cu panglici și volănașe și pălării împodobite cu flori, panglici și mărgele, fluierând? Vedeți dumneavoastră, distinși domni, bronzați și grași, îmbrăcați în frac și joben, fluierând? Noi nu! Sau, poate, cine știe, vor fi fost pe undeva pe la ultimul rând de la balcon, niște ”băieți”, niște studenți, puși pe glumă sau, flămânzi, gata să fluiere și să huiduie, pentru câteva ruble, pe oricine ? Hm., hm., hm., Sau, acest aspect va fi fost pur și simplu, o invenție a semnatarului cronicii din ”Russkoe Slovo”? Ca să vezi – și atunci erau știri false, ”fake news” – cum le spunem astăzi! Să înțelegem că muzicianul român, compozitorul, nu se bucurase nici de prețuirea publicului meloman rus? Căci, din exemplele prezentate mai sus, am văzut cum au fost el primit de către cronicarii muzicali. Această atitudine – atât a publicului meloman rus cât și a cronicarilor muzicali ruși – era de neînțeles! Mai ales, într-o țară ca Rusia unde, conceptele ”Grupului celor cinci” privind valoarea creației muzicale populare, a necesității întoarcerii la ”filonul” ei nesecat, trecuseră de mult din stadiul teoretic al discuțiilor și controverselor, fiind puse în practică de marii compozitori ruși, precum Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Mussorgski, Balakirev, Glinka – și alții!
UN ”UKAZ”?
Ce determinase asemenea aprecieri? Ele păreau ciudate și de neînțeles, întrucât, așa cum am spus, deja, păreau trase la indigo! Este surprinzător că printre criticii muzicali ruși de la Petersburg și Moscova nu s-a găsit unul, dar măcar unul singur, care să formuleze alte opinii despre Rapsodiile enesciene. Toți, au cântat ”în cor” aceeași melodie! La prima vedere, această ”unanimitate” de vederi pare a fi fost mai curând rezultatul respectării unui ordin, al unui ”ukaz”! Cine să-l fi dat? Și de ce? Lui Octavian Lazăr Cosma, aprecierile cronicarilor muzicali de la Petersburg și Moscova din octombrie 1909 despre cele două Rapsodii enesciene i s-au părut niște ”stupidități”. Analizând aceste cronici în plină epocă proletcultistă, în plină epocă de promovare a pro sovietismului de către liderii politici staliniști aflați la guvernarea României, de către culturnicii și politrucii de la București, tânărul muzicolog român nu se sfia să fie extrem de critic. În 1957 el scria: ”Azi, când rapsodiile lui Enescu răsună în sălile de concert de la Paris și Leningrad, Philadelphia și Praga, când ele sunt considerate de marii reprezentanți ai pupitrului dirijoral ca unele dintre cele mai populare lucrări ale literaturii muzicale asemenea stupidități nu ne fac decât să zâmbim îngăduitori, să compătimim incapacitatea cronicarilor arhi conservatori ai acelor vremuri de a sesiza viabilul”. (Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 75) ”Esteții – cu sau fără titlu – ai saloanelor aristocratice – scria tânărul muzicolog român, viitorul academician de mai târziu – nu puteau înțelege elementele populare utilizate de tânărul Enescu; pentru ei, acest material se cobora la ”nivelul trivialului”, era ”vulgar” și neindicat pentru ”estrada simfonică”. (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, op. cit.)
CONCLUZIA AMARĂ
Conștient de îndrăzneala unor asemenea afirmații, de riscurile pe care și le asumase lansându-le în spațiul public de la București, tânărul muzicolog român încerca, totuși, o explicație în speranța că va mai ”spăla” puțin rușinea în care se afundaseră ”pricinoșii” cronicari muzicali de la Petersburg și Moscova. În 1909, atunci când elitele muzicale ruse au ascultat pentru prima dată Rapsodiile enesciene, muzicologii ruși cunoșteau – considera tânărul student român – prea puțin fenomenele ce se petreceau în domeniul creației muzicale în spații geografice apropiate, precum România. Ei ”nu aveau – notează tânărul muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, – ”perspectiva evolutiv-istorică a procesului de formare a școlii naționale (de muzică – n. ns.) românești”. ”Pentru ei – scrie foarte apăsat autorul român – însuși specificul național era o noțiune incompatibilă cu adevărata artă” (subl. aut.) Autorul român crede că acești cronicari muzicali din Rusia țaristă nu înțelegeau ce este aceea o Rapsodie, gen muzical care presupune ”utilizarea materialului de proveniență populară, inclusiv a citatului” (de esență populară – n. ns.) Publicul meloman rus și cronicarii vremii erau ”ahtiați, în muzică, exclusiv după ”noutăți” și cereau lucrări ”care să poată fi socotite ”ultimul cuvânt al artei muzicale în stadiul ei contemporan” nicidecum creații muzicale bazate pe valorificarea creației populare. Și deși unele calități ale Rapsodiilor enesciene, precum orchestrația, ”scrisă nu fără strălucire și temperament” (cum observa criticul muzical de la ”Russkaya Muzîkalnaia Gazeta”) fuseseră recunoscute, ”totuși, gusturile nu au fost satisfăcute” (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 75). Concluzia amară a bursierului român era că deși, în problema mijloacelor de expresie ”i-au fost atribuite unele realizări”, totuși, la Petersburg și Moscova, George Enescu, compozitorul, ”n-a fost înțeles” .
ENESCU A ÎNȚELES TOT
Dar, această constatare pe care un tânăr muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, o făcea în anii 1956-1957, cu aproape o jumătate de secol mai târziu, George Enescu o făcuse, încă atunci, în 1909, când se afla pe teritoriul Rusiei. Autorul Rapsodiilor române înțelesese cu uimire, cu stupefacție, poate, că Rapsodiile sale atât de iubite, atât de apreciate oriunde fuseseră cântate în Europa – în Rusia nu se bucuraseră de o bună primire. Publicul – rămăsese rece, distant, ”obosit” cum spusese el, indulgent, în scrisoarea trimisă din Petersburg tatălui său, iar cronicarii muzicali, găsiseră epitete și calificative de neimaginat. Cântaseră ”în cor” pe aceiași voce. Toți, fără excepție, formulaseră opinii și concluzii trase parcă la indigo. Ca și cum ar fi îndeplinit o comandă, un ”ukaz”. La sfârșitul primului său turneu în Rusia Țaristă, când se afla în trenul ce-l ducea în Europa, la Paris, tânărul muzician român scria (cu o amărăciune stăpânită) iubitei și prietenei sale, grațioasa domnișoară, Ninette Duca: ”A Moscou Chou racleur tres apprecie. Chou compositeur Chutte !!!!!????”. Cu alte cuvinte, la Moscova, violonistul a fost foarte apreciat, pe când compozitorul – nu!
DIN TREN
Așa se încheia primul turneu în Rusia al muzicianului român. George Enescu nu va uita niciodată că publicul meloman rus, fusese rece, ”obosit”, că gazetele din cele două metropole ruse, Petersburg și Moscova, atât cele cotidiene cât și cele de specialitate, publicaseră cronici cu aprecieri neavenite, scandaloase, aproape jignitoare la adresa sa. Că violonistul George Enescu fusese apreciat iar compozitorul George Enescu – nu! Ce determinase această ”primire” din partea publicului meloman din cele două centre muzicale ale Rusiei Țariste? Cum de fusese posibil ca toți cronicarii muzicali care au participat la concertele enesciene de la Petersburg și Moscova, să aibă opinii asemănătoare, ca și cum cronicile lor ar fi fost trase la indigo, ca și cum ei, cronicarii, ar fi primit un ordin, un ”ukaz”? De la cine? Și pentru ce? Vom încerca o explicație pe baza datelor oferite de ”sursele” deschise la care am avut acces. Dar tânărul muzician român nu căuta explicații. El făcuse – deja – o constatare. Și o sintetiza – cu amărăciunea de rigoare – dar fără comentarii – într-o carte poștală pe care o va trimite iubitei sale, Miss Ninette, din trenul care-l ducea la Paris. Citiți episodul următor din acest serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (20) Din tren. Chou compositeur…..chutte. Citiți
