Clasa muncitoare – când nu visează la ”paradisul” comunist!
ATÂT DE MULȚI?
Când am deschis Dosarul 434/1949 și am început să-l foiletez nu mi-a venit să cred că aveam în față o listă atât de lungă – cuprinzând ”compozițiunile recente” declarate – cum se menționa chiar în titlul documentului. Apoi, citind pe îndelete, pagină cu pagină, nu mi-a venit să cred că aveam în față o ”producție” atât de bogată a compozitorilor noștri, în anul de grație 1949, consacrată – să le numim cu eleganță – cântecelor de masse, cântecelor patriotice, etc., etc., La începutul lecturii ”listei” nu mi-am închipuit că în rândurile compozitorilor români din acei ani au fost atât de numeroși cei care au compus muzică cu mesaj proletcultist. Nu mi-am închipuit că atât de mulți compozitori și-au însușit atât de repede sloganurile politice ale puterii comuniste instaurate în România. Din martie 1945, când fusese instalat la putere guvernul majoritar comunist, Dr. Petru Groza, și până în toamna anului 1949, când fusese alcătuită această ”listă”, nu trecuseră decât patru ani! Patru ani! Patru ani au fost de ajuns pentru ”piruete” spectaculoase, patru ani au fost de ajuns pentru reorientări componistice, pentru schimbarea – la polul opus – a mesajului care nu mai era artistic ci…politic! Citiți numele celor ce au compus muzică inspirată de politica oficialilor comuniști. Le-am prezentat – pe larg – în episoadele anterioare ale acestui mini serial. Veți ajunge la o singură concluzie, la o singură întrebare: atât de mulți?
DE MULTE ORI AM RÂS
La început, am fost tentată să aleg titlurile cele mai expresive, cele mai neobișnuite, cele mai șablonarde – dacă vreți! Să fac o selecție după gustul meu! Dar fiecare pagină îmi oferea… surprize: titluri irezistibile, pline de haz, unele penibile, altele de a dreptul absurde, așa încât am părăsit idea unei selecții aleatorii. De multe ori am râs de formulările șablonarde date unor compoziții. De alte ori am rămas uimită de aplecarea – aproape unanimă – a autorilor asupra unor genuri muzicale cum ar fi, de pildă, imnul. Pe această listă există o inflație de imnuri: imnul Republicii, imnul păcii, etc., etc., Este, de asemenea, o inflație de hore, sârbe, cântece, acordate unor categorii sociale și profesionale: hora și sârba brigadierilor, hora și sârba tractoriștilor, hora și sârba muncitorilor, hora și sârba plugarilor, hora și sârba UFDR-istelor – adică femeilor! Nu lipsesc cântecele închinate unor unelte sau.. utilaje precum cântecul strungului, cântecul tractorului, ba chiar și cântecul…șurubului! Ha., ha., ha., Pentru acesta autorul, compozitorul Ion Vintilă, a compus un ”lied” în ritm de….vals! Vă închipuiți, o muzică în ritm de vals pentru un…șurub? Aberant, nu? Să râdem? Sau să plângem? Nu lipsesc marșurile de încurajare precum: ”Popor, ține frânele!” (de Ion Chirescu, pe versuri de A. Toma), sau: ”Muncitor, ridică fruntea!”, etc., etc., Unele titluri au în paranteză, nu numai genul compoziției: marș, cântec, imn, etc., etc., ci și o indicație expresă: mobilizator! He., he., he., Era nevoie de o asemenea indicație întrucât aceste cântece erau destinate – din start – unui anumit public – cel din fabrici și uzine care trebuia….mobilizat!
IUBIT DE… COMPOZITORI
Nu fără uimire am notat titlurile de cântece și ode închinate Canalului Dunăre – Marea Neagră, aflat în anul 1949 în faza sa glorioasă, triumfalistă. Rețineți titlurile cântecelor care au fost compuse în această perioadă. Marșul canalierilor de I. Vasilescu, sau: Cântec pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră de Mișu Iancu, pe versuri de Tita Ștefan, sau Scrisoare de la Canal de Ștefan Kardoș! Intr-un alt Dosar din același Fond al Uniunii Compozitorilor, Dosarul 447, partea a II-a, p. 105, găsim o listă cu creații muzicale consacrate Canalului Dunăre-Marea Neagră, mult, mult mai amplă! De unde se vede că ”subiectul” era foarte îndrăgit de muzicienii momentului. Să citim: Ion Chirescu, Se ivi o veste bună – cor pe 4 voci; Zaharia Popescu, Scrisoare de la Canal, cor cu 4 voci și – încă o compoziție de același autor, de data aceasta un marș, intitulat: Marș pentru muncitorii de la Canal (Canalul Dunăre-Marea Neagră – n. ns.) George Klein, Scrisoare de la Poarta Albă, piesă pentru voce și pian; Filaret Barbu, Cântec pentru Canal (Canalul Dunăre-Marea Neagră – n. ns.) cor pentru 4 voci; Filaret Barbu, Cantata Dunării, piesă pentru cor și orchestră; Gheorghe Danga, De la Dunăre la Mare și piesa corală pentru 4 voci, intitulată: Construim Canalul; Dumitru Botez, Primul acoperiș la Poarta Albă, piesă corală cu 4 voci; Gheorghe Bazavan: Voioși construim Canalul (Dunăre Marea Neagră n. ns.), piesă corală cu 4 voci și, de același autor, Escavatorii de la Nazarcea, cor bărbătesc; Leon Klepper, Drumul Dunării spre Mare, poem simfonic; Dumitru Stancu, Poveste despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 447,partea a II-a, p. 105). Și, în același Dosar, 447, dar la pagina 114, o compoziție cu parfum nostalgic semnată de George Klein, Seara pe Canal! Desigur, în epocă, acești bravi (bravi ???) compozitori și textieri nu cunoșteau decât aspectul triumfalist al acestei construcții, inspirată de moda ”canalelor” ce străbăteau întinsele ținuturi aride ale întinsului teritoriu al URSS, spre bucuria și încântarea marelui Generalissim Iosif Visarionovici Stalin, la îndemnul căruia fuseseră lansate! Dacă luăm în considerație multitudinea compozițiilor dedicate acestui subiect putem trage concluzia că muzicienii, compozitorii – și, încă, unii dintre cei mai cunoscuți în spațiul muzical românesc, iubeau, admirau acest obiectiv. Să adăugăm că nu numai muzicienii – ci și politicienii – dar din cu totul și cu totul alte motive!
DAR ȘI DE POLITICIENI!
În epocă, pe ”surse” – căci cine ar fi avut curajul să-și asume, pe față, în mod deschis, asemenea opinii? – se spunea că liderii staliniști de la București lansaseră construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră la îndemnul liderilor de la Kremlin, în speță, cel al lui Iosif Visarionovici Stalin. Un îndemn pe care nu l-au putut ignora întrucât și-ar fi pierdut scaunele puterii unde fuseseră instalați cu aprobarea marelui Stalin și sub supravegherea căruia se aflau! Ceea ce, evident, nu-și doreau! De aceea, ei…iubeau această construcție triumfalistă! Deși era…păguboasă! Și astfel – cu prețul pierderii unor resurse materiale și umane uriașe – a fost lansată în România o construcție de inspirație stalinistă. O construcție care a fost abandonată – ce surpriză, nu-i așa? – la puțin timp după moartea dictatorului de la Kremlin, marele (??????) Iosif Visarionovici Stalin! O construcție abandonată – se spunea – din lipsa fondurilor! Sau, poate, din cauza înțelegerii – în al 12-lea ceas – a eficienței reduse pe care avea s-o aibă Canalul Dunăre-Marea Neagră în ansamblul economiei românești. Cu toate acestea, construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost reluată de Nicolae Ceaușescu!
MORMÂNTUL ASCUNS
Din nou, au început să curgă argumentele triumfaliste așa încât motivele servite de culturnicii și politrucii din vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej au fost uitate! În viziunea culturnicilor și politrucii ceaușiști, a propagandei ceaușiste, viitorul Canal Dunăre-Marea Neagră devenise – din nou – ”cheia și lăcata” dezvoltării economice a unei regiuni năpăstuite de natură, înfloririi unei regiuni uscate de vânturi aspre și ocolite de ploi, bla., bla., bla., Aceasta era partea ”văzută” a inițiativei ceaușiste! Partea ”știută” și accesibilă tuturor grație articolelor de presă și discursurilor înalților oficiali comuniști de la București. În realitate, șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost cu totul altceva. Acolo au fost duși, au muncit și au murit mulți dintre deținuții politici aflați în sistemul concentraționar românesc. Cei ce nu mai aveau loc în închisori. Șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost, în realitate, un loc de detenție ascuns, inventat (sau poate împrumutat?) de liderii comuniști români. Un mormânt. Dar asta s-a aflat mai târziu. În mod public abia după căderea comunismului în România, în decembrie 1989. Dar, atunci, în 1949, când se scriau ”cântece” și ”marșuri” dedicate Canalului Dunăre-Marea Neagră, ”canalierilor” (cum își intitulase compoziția Ion Vasilescu), despre existența ”canalierilor” știau doar rudele îndurerate, tăcute, urmărite de serviciile de securitate, și desigur, de cei ce alcătuiau și slujeau sistemul concentraționar din România. Un sistem înființat și susținut tocmai de către acei lideri care propovăduiau ideea de libertate, egalitate și…grija față de om! Ce ironie sinistră, să fie compuse ”cântece” și ”marșuri” dedicate celor ce trudeau (și mureau) pentru realizarea acestei construcții aberante! Nu au fost singurele aberații ale epocii comuniste!
MUZICIENII – NU ȘTIAU
Desigur, Mișu Iancu, Ion Vasilescu, Ștefan Kardoș și alții care au compus și semnat asemenea compoziții, nu știau nimic din toate acestea! Cum nu știau mulți alții. De ce, și cum le-a venit lor ideea să scrie aceste ”cântece”? Poate fuseseră într-o vizită ”de documentare” pe șantier, îndeplinind astfel una dintre obligațiile inventate și impuse compozitorilor de către Matei Socor? Să admitem, că da. Cu siguranță ei au fost plimbați prin locurile dinainte stabilite, ”curate”, ”normale”. Au mâncat la cantina șantierului o ciorbă de cartofi, ”piftele” cu piure și compot cu prune uscate, și au înfulecat din sfertul de pâine neagră, asistați de ”însoțitorul” lor, de fapt, un securist/informator ascuns în salopetă gri și cu nelipsita șapcă muncitorească. Într-o asemenea ”vizită” – bine păzită – nimeni (nu numai un muzician, cu capul în nori) nu ar fi putut să vadă gardurile de sârmă ghimpată care înconjurau ”coloniile muncitorești” -cum li se spunea barăcilor (insalubre) în care erau deținuți ”canalierii” Într-o asemenea ”vizită” – bine păzită și organizată – nimeni nu putea să vadă locurile de muncă (de muncă? de supliciu!) unde se aflau ”canalierii” cu norme zilnice ce depășeau, cu mult, condiția lor fizică! Într-o asemenea ”vizită” nimeni nu putea să afle nimic despre adevărul bine ascuns sub frazele sforăitoare ale însoțitorilor (securiști acoperiți), sub cifrele triumfaliste, servite de funcționarii obedienți înțesați prin birourile tehnice ale șantierului.
DAR – NICI JURNALIȘTII
Nu numai compozitorii – dehhh, artiști cu capul în nori – nu puteau afla nimic. Dar nici jurnaliștii. O știu din proprie experiență întrucât, atunci când Șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră era un obiectiv viu, în plină desfășurare, eram jurnalist la Radio. O vizită pe șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră (și am făcut multe asemenea ”vizite” – fie iarna, pe viscol, fie vara pe arșiță) nu oferea decât maluri și maluri de pământ răscolit, buldozere și escavatoare, utilaje grele – niște mastodonți – aduse, toate, din URSS, muncitori tăcuți, uscați de sete și înecați în praf, barăci sordide și cantine sărace, cu aceleași și aceleași fețe de masă în ”pătrățele, ce se schimbau ”din joi în paște”, cu aceeași ciorbă de cartofi, care era bună doar pentru că era…fierbinte, cu aceleași ”piftele” super prăjite, aproape arse, de nu mai aveau niciun gust! Cu același desert: compot de mere, sau prune uscate sau biscuiți cu…rahat, etc., etc., Mișu Iancu, Ion Vasilescu, Ștefan Kardoș n-au fost singurii! În Dosarul de arhivă pe care l-am cercetat, și din care v-am prezentat pe larg această surprinzătoare, năucitoare ”listă”, se află și alte cântece și ode pentru Canalul Dunăre Marea – Neagră. Prin urmare, și alți compozitori și textieri fuseseră prinși în ”lațul” propagandei comuniste!
DIMENSIUNEA COMPROMISULUI
Aici se încheie selecția noastră privind ”cântecele patriotice” și de ”massă” din ”lista” ”compozițiunilor recente” – cum este formulat titlul ei – ”compozițiuni” declarate de membrii Societății Compozitorilor Români în anul 1949. Documentul avea, așa cum am spus, peste 22 de pagini, cu zeci și zeci de titluri și de autori. (ANIC, Fond Uniunea Compozitorilor, Dosar 434/1949, pp. 1 – 22). Ceea ce v-am prezentat este aproape totalitatea titlurilor cuprinse în aceste pagini așa încât nu este greu de imaginat ce ”producție” bogată cuprindea documentul cercetat. Desigur, aceste cantate, ode, imnuri, cântece ”de massă”, au fost – cum se menționează, de altfel, în document – cele declarate. Nu se precizează nicăieri dacă aceste ”compozițiuni” au fost și cântate, dacă au fost ascultate de ”publicul nou” – cum se spunea în epocă – ce umplea ”teatrele muncitorești” din fabrici și uzine! Deși nu a fost datată, nici semnată, înțelegem că această listă a fost alcătuită în anul 1949, cu siguranță înainte de Conferința pe țară a Compozitorilor din 21 – 22 octombrie 1949, Conferință care a decis desființarea Societății Compozitorilor Români și înființarea Uniunii Compozitorilor din Republica Populară Română. Această nouă structură, preluată după model sovietic – la fel ca multe alte instituții din România acelor ani- a aprobat un nou Statut și a impus o nouă conducere în fruntea căreia a fost pus Matei Socor. Sub oblăduirea sa – și a nucleului dur, coagulat în jurul său – procesul de stalinizare a creației muzicale românești se va adânci. ”Creațiile” cu mesaj proletcultist – pe care vi le-am prezentat în episoadele acestui mini serial – au fost doar începutul lui.
E timpul să încheiem această paranteză amară. E timpul să ”tragem linie” și să…adunăm. E timpul pentru ultimul episod al mini serialului nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI ȘI PROLETCULTISMUL (1949) Ode și cantate (5) Citiți-l!
