Foto Robert Capa
Și Elly Roman s-a retras de pe scenă. Vor fi fost, desigur, aplauze! N-avem știre, întrucât, așa cum am spus, o relatare jurnalistică despre acest moment trăit de Elly Roman la Grivița Roșie în acel septembrie târziu al anului 1949, ne lipsește. Însă, știm, din alte experiențe, din alte relatări jurnalistice, că la adunări de acest fel, asistența în salopete și cămăși de bumbac, decolorate de timp și de atâta spălat cu sodă și săpun ieftin, răspundea la fel – cu aplauze! Fie că înțelesese despre ce vorbise ”vorbitorul” de la tribună sau de pe scenă, fie că nu!
Oricum, cei ce-l ascultaseră pe Elly Roman, în ziua aceea, prin intermediul vorbelor și nu al muzicii, erau bucuroși că acum ”vorbirea” se terminase. Că acum nu mai erau siliți să stea smirnă și cuviincioși, ca să asculte. Mintea lor, fusese supusă unui bombardament de cuvinte neobișnuite, de fraze pe care nu prea le înțelegeau, ele fiind departe de viața și grijile lor zilnice care se mișcau într-una în același cerc: banii (prea puțini) încasați la salariu, pâinea (pe cartelă), ghetele și pantofii copiilor, hăinuțele și stamba ieftină, date pe ”puncte”. Acum, ei toți, așteptau altceva, acel altceva pentru care fuseseră chemați de către ”tovarășii” de la ”partid” și ”sindicat” și pentru care se grăbiseră să iasă din hale și ateliere. Așteptau cântece. Ce fel de cântece? Știau ei ce fel de cântece aveau să urmeze! Că mai ascultaseră, nu era prima dată când se întâlneau cu o orchestră. Căci la Grivița, Grivița Roșie, fiind uzină mare și cu tradiție de luptătoare, tradiție ce intrase în istorie, în istoria Partidului Comunist firește și a lui ”toarășu” Dej, veneau des orchestre să cânte muncitorilor ce continuau tradiția glorioasei Grivițe, numită acum, Grivița Roșie!
Ce fel de cântece așteptau ei? Ei, dacă ar fi fost pe gândul lor, ar fi dorit să asculte cântece de alean, doine, sârbe, hore pe care, unii le auziseră pe la horele din satele de unde plecaseră, împinși de speranțe, lăsând sărăcia satelor și intrând într-o altfel de sărăcie – sărăcia orașelor. Căci sărăcia – când era – era peste tot la fel! Și la sat și la oraș! Dar astfel de cântece, păreau cam uitate! Acum erau la modă altfel de cântece! D-alea, despre brigadieri, despre tractoare, despre strunguri, despre fabrici și uzine, despre șantierele patriei! Adică – despre ei, muncitorii, despre clasa muncitoare! Era, desigur, acesta un prilej de mândrie, că iată, compozitorii își întorseseră fața spre ei, ieșiseră din ”turnul lor de fildeș” și le făceau cântece! Hm., hm., hm.,
Unora li se păreau mai frumoase decât cântecele pe care le cântau babele și moșnegii din sat – rar pe la nunți și botezuri (că acum era sărăcie, hambarele erau goale, că se dădeau ”cote”) și mai des bocete, pe la morți! Că erau mulți bătrâni prin sate care mai și mureau! Tinerii – fuseseră chemați la război și mulți rămăseseră pe acolo, pierzându-și viața și lăsându-și oasele prin pământuri străine! Ori plecaseră ”în lume”, adică la oraș, unde erau ateliere, fabrici, uzine și șantiere. Plecaseră lăsând pe la porți, privindu-i lung, până nu se mai vedeau, părinți, ibovnice, neveste și chiar și copii. Eheeei! De cei lăsați acolo, prin sate, le era dor celor ce-l ascultaseră cuminți pe distinsul muzician. Și le mai era dor, nu de viitor – căci acela era departe, și nu se știa cum va fi. Pentru ei, viitorul era așa, ca norii de pe cer, care, dacă te uitai la ei, erau într-o permanentă mișcare! Acum erau – pe cerul albastru – acum – dispăreau! Așa era și cu viitorul acesta despre care ”partidul” le vorbea mereu.
Și astăzi li se vorbise despre viitor! Dar ei, erau prea mult prinși în prezent ca să se gândească la ceva nesigur, adică la viitor! Așa, încât, acum așteptau orchestra. Să le cânte ea, ce dorea, ce i se spusese de la ”partid”, dar numai să le cânte! Și ei, să uite de viitor, și dacă se putea și de prezent! Ce a urmat? Citiți episodul următor. al mini serialului nostru intitulat: PACTUL CU DIAVOLUL. Elly Roman – 1949. Momentul Grivița Roșie. (5). Citiți!
