NICI ZECE CUVINTE
Un Oedip la Roma? Da! O operă modernă, inedită, inspirată din istoria Greciei antice, o operă care repurtase un succes fabulos încă de la prima ei prezentare la Paris, în mai 1936! Atunci, spectacolul fusese pus în scenă sub privirea și îndrumarea directă a marelui muzician român, George Enescu, aflat în acel timp în culmea gloriei sale artistice și în plenitudinea forței sale creatoare . Iar premiera avusese un ecou imens în lumea artistică europeană și a criticii de specialitate.
Un Oedip la Roma? Da! La două decenii de la premiera absolută nu putea fi decât o inițiativă de succes, mai ales, într-o țară cu o mare tradiție în creația de operă și a spectacolului de operă și cu un public pe măsura acestei tradiții! Iar acum, în 1956, el se contura ca un proiect extraordinar, de o însemnătate uriașă pentru promovarea memoriei lui George Enescu, pentru relevarea unei noi dimensiuni a forței sale creatoare: Opera Oedip.
Un Oedip la Roma? Da! Poate că George Enescu nici nu visase ca opera vieții sale să vadă luminile rampei și pe o scenă italiană! Iar acum, iată, acest lucru putea deveni realitate prin inițiativa – încărcată de admirație și iubire, de îndrăzneală – a unei Asociații: Asociația de prietenie Italia-România! O inițiativă de o înaltă valoare și semnificație pentru rememorarea marelui artist român. O oportunitate de netăgăduit! Un prilej nesperat care nu putea fi pierdut! Dimpotrivă! Ahhhhhhhh, dacă culturnicii de la București ce plimbau hârtii prin birourile IRRCS, ar fi gânditastfel ar fi înțeles valoarea – unicitatea clipei pe care o trăiau – fiindu-le lor avansată o astfel de propunere. Dacă ar fi gândit așa, le-ar fi ars degetele ținând în mână telegrama aceea sosită la prânz, în miezul zilei. O telegramă scurtă, ca orice telegramă, care nu avea decât zece cuvinte: ”Preghiamovi inviarci Opera ”Edipo” Di Giorgio Enesco”. Italia-Romania”. Nici zece cuvinte. Și nu cerea decât partitura!
PIERDUTĂ ÎN HĂȚIȘURI BIROCRATICE
Dar, n-a fost așa! Pe chiar bucata aceea de hârtie mizeră a telegramei cineva (dela IRRCS?) a scris, cu creion negru – fără dată și fără semnătură – ”nu s-a trimis” – adică partitura Operei Oedip solicitată de Asociația de prietenie Italia-România, nu s-a trimis. ”Nu s-a trimis”– și gata! Cine era cel care scrisese aceste cuvinte? Nicio precizare. Nicio explicație! Nicio semnătură! Nicio trimitere la cineva anume, la cel care luase o asemenea decizie! De ce această indiferență, această nepăsare? Erau cei de la IRRCS prea înglodați în treabă? Da, se pare că erau înglodați în….. ceva! Dar nu în treabă, ci în hățișuri birocratice! Sau – și mai rău – în ignoranță! ”Nu s-a trimis”! Adică? N-a fost luată în seamă? Cu această întrebare în minte, urmărim cu înfrigurare filele dosarului de arhivă din fondul IRRCS. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 285/1956 – Italia, p. 192) Iar constatarea este una pe cât de amară, pe atât de revoltătoare! Timp de câteva săptămâni nimeni nu și-a mai amintit de telegrama de la Roma. Părea uitată. Poate fusese pierdută? Dar – surpriză! După o tăcere (indiferență, uitare?) de două săptămâni, apare un semn, un document! În dosarul de arhivă menționat mai sus, găsim o NOTĂ INTERNĂ (deci, cumva, secretă, numai de…uz intern) din 28 aprilie 1956. Scrisă pe o jumătate de coală A4, pe o hârtie mizerabilă, de cea mai proastă calitate, aflăm că această NOTĂ a fost făcută la îndemnul unui personaj care se chema…. ”Dr. Albu”!
MISTERIOSUL DR. ALBU
Cine era acest ”Dr. Albu?” Un aparatnic din structurile IRRCS? Sau, poate din altă parte, din altă instituție? De undeva, dintr-un loc ”sus pus”? Un culturnic? Un lider comunist? Nu aflăm. Se pare că acest ”Dr. Albu” citise telegrama Asociației de prietenie Italia-România. El înțelesese valoarea inițiativei Asociației de prietenie Italia-România, oportunitatea, nesperată, a montării Operei Oedip la Roma și ceruse IRRCS să nu piardă ocazia. În dosarul de arhivă cercetat de noi nu există niciun document care să ateste ”în clar” intervenția sau opinia, sau îndemnul acestui personaj, ”Dr. Albu”. Doar NOTA INTERNĂ, inspirată, se pare, de îndemnul său, îi menționează numele. Mai precis, îl citează… Așadar, putem conchide că ”Dr. Albu”, se pare o minte ceva mai ”luminată” decât cei ce citiseră inițial telegrama sosită de la Roma, considera inițiativa Asociației de prietenie Italia-România ca fiind deosebit de importantă. Și ea nu trebuia pierdută. Dimpotrivă!
UZURPATORII – SUNT MULȚUMIȚI
Ce trebuia făcut? ”Dr. Albu” nu spunea. Nu dădea soluții. Era obligația celor de la IRRCS să se gândească, să găsească soluția cea mai potrivită. Și, aceștia, au găsit-o. Dar, stupoare! Nu în sensul cerut de Asociația de prietenie Italia-România care nu dorea altceva decât…partitura! Culturnicii de la IRRCS n-au încercat să afle unde se găsea partitura, n-au încercat să afle ce trebuiau să facă pentru ca ea să ajungă la Roma! Ei n-au încercat nimic! N-au făcut nimic! N-au părut interesați de ceea ce telegrama de la Roma cerea: partitura Operei Oedip. Dar…..ce paradox! Ideea le plăcuse! În consecință, ea nu trebuia lăsată să se piardă. Nu acesta fusese îndemnul acelui ”Dr. Albu?” Și au ales calea cea mai simplă, pentru ei, aparatnicii IRRCS: au inclus-o în ”planul de muncă” al IRRCS. Câtă obrăznicie – veți spune! Da! Propunerea Asociației de prietenie Italia – România privind montarea Operei Oedip la Roma, a fost inclusă în planul de muncă al IRRCS! Cu siguranță, cei care au găsit această soluție nu s-au gândit că, de fapt, au uzurpat o idee! Că au furat! Că și-au însușit o inițiativă care nu era a lor! Asta au făcut aparatnicii de la IRRCS! Au furat! Și n-au avut – cum se spune – ”nicio apăsare! Dimpotrivă! Erau mulțumiți! În planul lor de muncă figura o temă năucitoare prin însemnătatea ei: montarea unui spectacol cu Opera Oedip de George Enescu la Roma! Nu oriunde! Ci la Roma – patria creației și spectacolului de operă din toate timpurile!
O NOTĂ INTERNĂ SECRETĂ
Drept urmare au făcut o NOTĂ INTERNĂ. O notă inspirată de îndemnul ”doctorului” Albu. Să citim: ”In vederea îndeplinirii planului de schimburi culturale cu Italia propunem organizarea prezentării la Roma a Operei ”Oedip” de George Enescu”. Atât. Niciun cuvânt despre autorii inițiali, niciun cuvânt despre solicitarea telegramei sosite de la Roma cu mai bine de două săptămâni în urmă. Totul era prezentat ca și cum ideea ar fi venit de la IRRCS! De la autorul planului de muncă! Totul era prezentat ca și cum ideea i-ar fi aparținut LUI. Astfel, propunerea Asociației de prietenie Italia-România era deturnată. De ce s-o facă ei – își va rostit ”în barbă” cel care avusese ideea includerii inițiativei Asociației de prietenie Roma-Italia în planul de muncă al IRRCS? O facem noi! O punem în plan! În planul nostru de muncă. Al nostru! Să fie meritul nostru! Inițiativa noastră! Nu a lor! Astfel, propunerea Asociației de prietenie Italia-România, devenea o propunere românească. O propunere însușită fraudulos! De fapt, furată! Fără nici-o jenă autorul NOTEI INTERNE o integra în ”planul de muncă” al IRRCS. El își asuma inițiativa Asociației atunci când scria negru pe alb: ”propunem să”…
SIMION – CULTURNICUL AUTORITAR
Însă, ”autorul” NOTEI INTERNE se oprea aici. El nu părea interesat decât de chestiunea planului de muncă al IRRCS, de ceea ce anume figura în el, nu și de realizarea în sine a propunerii, adică de montarea propriu zisă a Operei Oedip la Roma. El avea grijă să precizeze că de organizarea spectacolului se va ocupa Asociația de prietenie Italia – România. În felul acesta – cu o nonșalanță uluitoare – el se deroba de efortul pecuniar și organizatoric al punerii în scenă a unui spectacol de o asemenea anvergură și însemnătate artistică pentru rememorarea lui George Enescu, în fond pentru România. In NOTĂ se preciza: ”Urmează ca acest spectacol să fie organizat de Asociația Italia-România în cadrul unei acțiuni culturale mai largi”. Deci, totul trecea pe umerii Asociației de la Roma! Și semna simplu (fără nici o altă precizare privind locul și atribuțiile sale): Simion. Atât. Cine era acest Simion? Un factor de decizie? Un funcționar care-și asuma (ah, e prea blând termenul) propuneri care aparținuseră, de fapt, altcuiva? În cercurile aparatnicilor de la IRRCS se știa, desigur, cine era ”Dr. Albu”. Dar cu siguranță se știa și cine era ”Simion”! Noi, însă, citind acest document după mai bine de o jumătate de secol, nu știm. Pentru că, ar fi fost interesant, ca cercetând dosarele de arhivă ale IRRCS să găsim numele întreg al autorului acelei NOTE INTERNE care uzurpase inițiativa Asociației de prietenie Italia-România.
Ce a urmat? Culturnicii și aparatnicii IRRCS sunt în continuare plini de inițiative, de idei care mai de care mai potrivite cu ”stilul” lor de muncă, mai pe gustul și înclinația lor, aceea de a se deroba de răspunderi, aceea de a pasa altora ceea ce intră de fapt în atribuțiile lor, aceea de a se ”spăla pe mâini”, etc., etc., Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII – 1956. Oedip la Roma? (3) Citiți!
