NOI AM PIERDUT TRENUL ÎN 1991
Dar, dacă nu sunt bani pentru soluții radicale există și soluții mai facile – intermediare – care pot fi suportate fără ca în bugetul (întotdeauna precar) pentru cultură să nu se producă…seisme. Această soluție, mai accesibilă, ar fi aceea a unui parteneriat. În 2015 când reitera această idee în interviul acordat jurnalistei Andreea Ofițeru de la Gândul.info, Dl. Mihai Constantinescu era convins că ar fi fost bine ca statul român să încheie măcar un parteneriat cu editurile franceze Salabert și Enoch care să tipărească partiturile enesciene la cerere. „Noi dacă am putea să facem un parteneriat” – preciza domnia sa. DL. Mihai Constantinescu știa că o asemenea soluție – a unui parteneriat – a existat la scurt timp după căderea comunismului în România când ideea reluării Festivalului și Concursului George Enescu (interzis de Ceaușescu) a fost aprobată cu brio de către Ministrul Culturii de atunci, Dl. Andrei Pleșu. ”A fost o idee în 1991 – preciza Dl. Mihai Constantinescu – să facem un parteneriat”. (subl. ns.) Dar, în buna tradiție a culturnicilor și aparatnicilor români (căci speța lor nu a dispărut odată cu sistemul comunist, dimpotrivă) această oportunitate a fost pierdută. În 1991, când Bucureștiul s-a bucurat de vizita unui înalt reprezentant al Casei de Editură Salabert, chiar a doamnei Salabert, oficialii români n-au fost pe fază. ”Noi am pierdut trenul în 1991 când a venit doamna Salabert”, precizează Dl. Mihai Constantinescu. (Mihai Constantinescu, Cum a ajuns România să nu aibă drepturi de autor pe opera lui George Enescu. ”Noi avem o singură partitură și aceea e vai de capul ei”, Andreea Ofițeru, Gândul info, 30.08.2015) Se pare că doamna Salabert venise la București animată de multă bunăvoință față de români, de România, de România lui George Enescu. Practic, distinsa doamnă voia să întindă o mână conaționalilor marelui muzician român. Nu știa – punctează Dl Mihai Constantinescu – ”ce să facă”, cum să procedeze cu partiturile enesciene aflate în proprietatea Casei de Editură Salabert. Distinsa doamnă era flexibilă și căuta o soluție la București. Astfel, ea nu a venit ”de acasă” cu o soluție deja confecționată ci a solicitat oficialilor români implicare, realism și flexibilitate. Dar, atunci, la București, solicitările doamnei Salabert nu și-au găsit nicio finalizare. Și s-au pierdut în eter!
NU NE VINDEM ȚARA
Ce a urmat după vizita Doamnei Salabert la București, în anul de grație 1991? Au știut oficialii guvernamentali să valorifice bunăvoința distinsei doamne și să găsească o soluție? O soluție fezabilă, o soluție care să taie ”nodul gordian” al promovării creației muzicale a lui George Enescu: partiturile? Au știut să obțină drepturile de autor asupra lor pentru ca statul român să devină proprietarul acestor valori și astfel creația enesciană să devină accesibilă muzicienilor, managerilor de concerte și, implicit marelui public? Tot Dl. Mihai Constantinescu ne spune ce a urmat. După vizita Doamnei Salabert la București, din anul 1991 ”s-a dus o delegație din România la Paris, dar n-a negociat bine. Era problema de un procent: cine ia 51%, cine ia 49%. Noi am vrut 51%, ei au vrut 51%. Noi am zis nu, că noi nu ne vindem țara – și ne-am vândut-o definitiv. În momentul ăla – punctează cu amărăciune Dl. Mihai Constantinescu – s-a terminat”. (subl. ns.) Astfel, oficialii români de la București, au pierdut ”pe mâna lor” o oportunitate cu care nu aveau să se mai întâlnească. Ever!
”ABACUL” – N-A FOST ABANDONAT
Concluzia? Una singură! Amară! Încorsetați în metehne, în sloganuri politice precum acel ”nu ne vindem țara”, oficialii de la București s-au dovedit mărunți, meschini, și prea puțin interesați de soluționarea unei chestiuni esențiale pentru promovarea creației enesciene: partiturile, regimul lor. Ca și cei din instituțiile din perioada comunistă, despre care am scris și noi în episoadele din mini serialul GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII, ei s-au încurcat în calcule mărunte, au scos ”abacul” și au socotit foloasele. Foloasele pecuniare. Numai cele pecuniare! Casa de Editură Salabert a închis ușa bunăvoinței și a revenit la stilul său dintotdeauna: cel comercial. Doar cel comercial. Ca Director executiv al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu Dl. Mihai Constantinescu a cunoscut din plin acest spirit al Casei de Editură Salabert. ”În momentul când eu am cerut partituri de Enescu – își amintește distinsul Director ARTEXIM – mi-au zis: veniți cu o comandă de cel puțin o sută de bucăți, că altfel nu ne interesează”. (subl. ns.) Punct. Cum se spune – ”scumpul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă”!
RĂMÂI MUT
Aflând toate acestea rămâi mut. Ca și în anii comunismului – când culturnicii și aparatnicii de la IRRCS, Ministerul Culturii și alte instituții implicate în promovarea valorilor culturii române, scoteau ”abacul” și socoteau până la centimă costurile unor concerte consacrate promovării muzicii enesciene, nefiind interesați de consecințe, și acum, tot niște culturnici și aparatnici, au procedat la fel. Ei au scos ”abacul” și au socotit. Și, neînduplecați, inflexibili, au cerut partenerului de dialog, Casa de editură Salabert, să accepte doar soluția lor, ignorând cu totul interesele și poziția acesteia, ignorând consecințele benefice care ar fi fost obținute: înlăturarea barierelor privind promovarea creației enesciene în România și în lume. Rezultatul? Era previzibil. ”Și acum – precizează cu amărăciune Dl. Mihai Constantinescu – nimeni nu mai negociază cu noi” (subl. ns.) Evident, Doamna Salabert s-a vindecat de bunăvoința arătată românilor imediat după înlăturarea comunismului în România și din disponibilitatea domniei sale pentru români – s-a ales praful!
DAR SPERANȚA MOARE ULTIMA
Dar Dl. Mihai Constantinescu este consecvent. El nu va pregeta să fie preocupat de această chestiune și să explice pe larg, să lanseze în spațiul public, îngrijorările și opiniile sale. O va face din nou, cu câteva zile înaintea ediției Festivalului George Enescu, Ediția a XXII-a din 30 august – 20 septembrie 2015, într-un moment când spațiul public românesc era focusat pe acest eveniment. Un moment oportun – va fi considerat distinsul manager executiv al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu. Un moment când poți spera că dezvăluirile, opiniile și chiar dezamăgirile tale vor fi receptate pe o scară mai largă, vor face o breșă și vor deschide uși. Speranțe, speranțe – veți spune! Da, așa este! Despre toate aceste speranțe ale D-lui Mihai Constantinescu, citiți episodul următor al acestui mini serial: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Update postdecembrist (3) O întrebare ca o…mănușă! Citiți
