Oare cine va fi fost Elena Joja? – mă întreb. Să fi fost soția lui Athanase Joja, filozoful devenit susținător al doctrinei marxist leniniste încă din tinerețe când a semnat cererea de primire în Partidul Comunist Român, profesorul de logică, semnatarul unor volume numeroase de scrieri: ”Istoria logicii”, ”Istoria gândirii antice”, etc., etc., membru plin al Academiei Române și președinte al acesteia, ministru în câteva guverne comuniste, trimisul României la ONU – un membru marcant al nomenclaturii comuniste, un intelectual distins, un fel de ”rara avis” în rândurile acesteia? Nicio mirare!
CINE VA FI FOST ELENA JOJA?
În perioada comunistă, soțiile, fii, nepoții, unchii, mătușile și alte rubedenii, mai mult sau mai puțin apropiate, ale demnitarilor comuniști, ocupau, și ele, funcții ”de răspundere” în diferite instituții de partid și de stat. În ”aparat” – cum se spunea! Deveneau ”aparatnici”! Adică executanții fideli (uneori fanatici) ai celor care acasă le erau soți, tați, frați, surori, iar în societate… șefi, lideri! Să fi fost Elena Joja, Director adjunct al IRRCS, un asemenea caz? Să fi fost numele ”soțului” său un atribut al prestigiului sau autorității sale profesionale? Să fi folosit ea acest nume pentru a deschide ”uși”? Pentru a pune în mișcare subalternii săi, acei mărunți (și mulți) oameni de prin birouri care de dimineața până seara plimbă hârtii și cer ”șefilor” rezoluții, apostile, opinii, soluții? Să fi fost ”numele soțului” cheia autorității sale, a reușitei ei în impunerea unui ritm alert (pe care l-am remarcat) în procurarea partiturilor și realizarea știmelor? Să fi fost ”numele soțului” arma sa secretă, kalașnikovul pe care (imaginar) îl purta pe umăr, sau bisturiul pe care-l ținea (ascuns cu grijă) între degete?
”TAICA” GOOGLE – TACE
O investigație la Arhiva C.C. al P.C.R – serviciul de cadre aflată în custodia ANIC – mi-ar fi necesară ca pâinea caldă! Dar, scriu aceste rânduri în perioada restricțiilor impuse de pandemia COVID-19 și trebuie să respect rigorile impuse de starea de urgență. Stau în casă și citesc documente (copii xerox) și notițe. Și alerg la ”taica” Google care știe… tot. Hm., hm., hm., Mai mult sau mai puțin; mai mult sau mai puțin corect. Am pățit-o! Știu! Dar ”taica” Google nu-mi spune nimic despre Elena Joja! Coroborez datele când Athanase Joja a ocupat funcții ministeriale și a fost în prim planul actualității politice de la București, cu perioada când la IRRCS, în urma deciziei șefului său, scriitorul și dramaturgul Aurel Baranga, Elena Joja ieșea ”în față”, implicându-se în cazul pe care vi l-am prezentat mai sus. Dar nu aflu nimic întrucât între aceste date – când filozoful Athanase Joja era pe val și cel când intra în prim plan această doamnă, cu numele de Elena Joja – există diferențe notabile. ”Sursele deschise” la care am acces nu-mi sunt suficiente pentru a găsi răspunsul necesar. Desigur – așa cum am spus – o cercetare de arhivă ar fi salutară dar amân intenția. Astfel, în momentul când scriu aceste rânduri, nu știu cine a fost Elena Joja! Dar întrebările curg!
SOȚIE DE ȘTAB COMUNIST?
Să fi fost Elena Joja soție de ”ștab” comunist? Una dintre acele ”tovarășe” ce ocupau funcții înalte, de cele mai multe ori funcții de decizie, în aparatul sistemului comunist? Să fi fost Elena Joja una dintre acele soții (grase) aduse la birou cu mașina soțului sau, după rang, cu ”mașina de serviciu”? Să fi fost Elena Joja una dintre acele ”tovarășe” care se instalau în birourile lor (mai confortabile, mai mobilate decât ale subalternilor) și ”munceau” (?????) nedezlipite de telefon de unde dădeau ordine scurte : ”Alo, aici Joja”. Sau poate nici atât! Ci și mai scurt și mai imperativ – pe un ton de ghiață – ”Joja!”! ”Faceți”.…cutare….sau… ”Vreau să știu”... cutare… și cutare….etc., etc., Iar cel de la capătul firului asculta cu smerenie, sufocat de emoție, neputând să spună decât un scurt și gâfâit: ”Da, tovarășa”, ”Da, facem”, ”Da, tovarășa”, ”Imediat, tovarășa”! Ahhhh! Când scriu aceste rânduri mi se face pielea de …găină, numai când mă gândesc! În activitatea mea de jurnalist și apoi de cercetător într-un Institut de cercetare am avut prilejul să trăiesc asemenea momente! I-am văzut pe alții în asemenea ipostaze. Pe cei care-mi erau șefi! Se ridicau în picioare, se aplecau puțin, își îndulceau glasul – străduindu-se să nu le tremure vocea și să-și devoaleze astfel emoția de care erau cuprinși – și vorbeau cu supușenie ca Lupul din povestea Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă. ”Jucau” așa, un fel de scenetă ca și cum cel/cea de la capătul firului ar fi putut să-l vadă. Iar cel/cea de la capătul firului îl vedea imaginar căci în decursul timpului funcția îl determinase să-și exerseze auzul, să distingă vorbele mieroase și să le conjuge cu poziția trupului și esența clipei: supușenia! Obediența! Cu siguranță, cei care ”jucau” sceneta știau că numai astfel – cu supușenie, cu vorbe mieroase, cu obediență – puteai să intri în grațiile, în zona de interes a vreunui ștab comunist sau soție de ștab comunist , bla., bla., bla.,
SAU COINCIDENȚĂ DE NUME?
Să fi fost Elena Joja o asemenea persoană? Să fi lucrat ea astfel cu subalternii săi? Sau, chiar dacă era soție de ”ștab” comunist, o fi fost o femeie cultivată, energică, interesată de bunul mers al instituției pe care o slujea, mândră de locul pe care-l ocupa, pătrunsă de importanța și prestigiul ”soțului” al cărui nume îl onora cu munca sa? Cine știe? Excepția confirmă regula! Sau Elena Joja era o femeie obișnuită, energică și pragmatică, capabilă să învingă lentoarea, plictisul, dezinteresul, hățișurile birocratice din instituția în care lucra? O fi fost doar o coincidență de nume? Pentru mine, chestiunea rămâne deschisă, evident! Îmi propun o investigație pe această temă, cercetând alte fonduri de arhivă decât cel al IRRCS pentru a afla cine era Elena Joja, Director în IRRCS în perioada investigată, anii 1956, 1957, 1958! Sau, poate știe cineva dintre cei ce vor fi citind aceste rânduri?
ADEVĂRUL STĂ…PITIT!
Cu această invitație pun punct investigației privind transformarea în realitate a inițiativei Legației României de la Roma, din anul 1956, privind promovarea personalității și creației marelui muzician român George Enescu. Dar, șirul întrebărilor privind impulsul care a determinat această inițiativă, nu s-a sfârșit. A fost o idee, un gând al vreunuia dintre diplomații români aflați la Roma? Sau, poate, ”sugestia” a venit ”în plic”, formulată în birourile liderilor comuniști și preluată de aparatnicii Ministerului Afacerilor Externe care, la rândul lor, au transmis-o în ”rețea”? De bună seamă răspunsurile se află undeva, în alte documente, în alte dosare de arhivă care așteaptă să fie scuturate de colb și scoase la lumină. Adevărul stă ”pitit” – și așteaptă. Pe mine, dar, mai ales, pe alții – mai tineri! Niciodată nu este prea târziu ca el să iasă la lumină, să fie cunoscut! Dar, până una alta, noi – cei de azi, cei de acum – răscolim arhive, dosare, ne înfigem dureros ochii în pagini cu literele mâncate de timp, înghițim praful fin, stătut, încărcat de micoze ca să aflăm… adevărul. Adevărul care stă ”pitit” – cum spune un nepot al meu din Vorona Botoșanilor. Căci ”aventura” procurării partiturilor creațiilor enesciene nu se va încheia în toamna anului 1957, odată cu trimiterea ultimei adrese la MAE, în 11 noiembrie 1957, prin care Elena Joja anunța că, în fine, IRRCS, reușise să ducă la îndeplinire solicitarea Legației României de la Roma. Ea va continua, în fel și chip, cheltuind multe energii, răbdare și timp.
NOTA BENE
Urmărind aceeași temă după căderea comunismului în România, vom constata că situația nu va fi cu mult mai bună. Managerii de concerte, dirijorii, instrumentiștii, inclusiv tinerii participanți la Concursul Internațional George Enescu – se vor confrunta cu aceiași chestiune: dificultatea procurării partiturilor lucrărilor enesciene. În consecință, promovarea creației enesciene va avea în față același ”nod gordian”: existența partiturilor! Această constatare (amară) ne trimite imediat cu gândul la factorii de decizie, la cei implicați în promovarea valorilor culturii române. Ce demersuri au făcut oficialii români din perioada postcomunistă pentru soluționarea acestei probleme? Citiți episoadele ce urmează! Deocamdată primul episod intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Update postdecembrist (1) Noi am pierdut trenul în 1991. Citiți!
