O DECIZIE FASTĂ
Așa cum debutase și cum se desfășuraseră lucrurile pe parcurs, acțiunea de procurare a partiturilor pentru concertul enescian de a Roma avea toate șansele să se piardă pe drum, să se încurce în hățișurile birocratice existente în instituțiile implicate. Urmărind filă cu filă documentele din dosarul cercetat (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956- 1961, Italia) am crezut că așa se va întâmpla și de data aceasta. În timpul cercetării acestei teme – promovarea post-mortem a personalității și creației artistice a lui George Enescu – avusesem și alte exemple. Despre unele – după cum știți – am scris în episoadele publicate deja în spațiul acestui BLOG sub același titlu generic: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Documentele din Dosarul de arhivă menționat mai sus indicau o situație similară cu cele întâlnite deja. Daaaaar, în mod surprinzător, a intervenit un moment nou, cu consecințe vizibile. O decizie a Directorului IRRCS, ”Tov”. Aurel Baranga. Sătul de insuccesele care se țineau lanț, de lentoarea cu care se mișcau lucrurile, conștient că un insucces era inadmisibil și că domnia sa nu-și putea lega numele de așa ceva, ”Tov.” Aurel Baranga, a luat – cum se spune – ”taurul de coarne”. A schimbat paradigma acestei chestiuni, a atitudinii sale față de ea. A renunțat la orgolii, la ideea de a fi ”el” artizanul unui succes în promovarea post-mortem a creației și personalității lui George Enescu și a adus lângă sine oameni noi. A încredințat și altora atribuții, sarcini, etc. Le-a acordat dreptul de inițiativă și nu i-a scutit de răspunderi. Prima sa satisfacție va fi fost speranța că procedând astfel, ”cursa” în care se implicase nu avea să fie abandonată. Că procurarea partiturilor solicitate de Legația României din Roma nu avea să se încurce în cine știe ce hățișuri birocratice sub o piramidă de motive și explicații. Urmărind în continuare documentele din Dosarul cercetat putem spune că da, distinsul Director al IRRCS s-a aflat într-o clipă fastă și că ceea ce a urmat a fost așa cum domnia sa a preconizat.
O SCHIMBARE EVIDENTĂ
Intrarea Elenei Joja în această ”cursă” a urnit lucrurile din loc. Ea a găsit partiturile necesare pe care nici Uniunea Compozitorilor nu le avea! Ea a găsit copiatorii pentru realizarea ”știmelor” (nu se știe unde). Ea i-a convins pe aceștia (nu se știe cum ) ca în plină vară să stea în cuptorul Bucureștiului și să copieze, să copieze știme! Cred că, în bună parte, asigurarea partiturilor și a ”știmelor” pentru concertul enescian de la Roma se datorează implicării Elenei Joja. Ne-o demonstrează cronologia documentelor aflate la dosarul de arhivă al IRRCS. În fluxul corespondenței IRRCS cu MAE pe această temă, apar numai documentele semnate de Elena Joja. Aurel Baranga, Directorul IRRCS, pare să fi ieșit din cursă. La fel și Al. Buican, al cărui nume este menționat doar pe unul dintre documentele trimise MAE, fără ca acesta să poarte (așa cum am mai menționat) și semnătura sa olografă. Concluzia este una singură: fără implicarea Elenei Joja ar fi fost pierdute nu numai stagiunea 1957 – 1958 ci, poate, chiar și concertul! Aceasta este concluzia limpede care se desprinde din studiul documentelor de arhivă la care am avut acces!
UN CÂRCOTAȘ – ÎMI ȘOPTEȘTE
Citind peste umăr (cum altfel?) rândurile pe care le scriu, cineva (nu spun cine, persoană însemnată, cum ar zice ”nenea” Iancu) îmi spune: dar au întârziat atâta! Cât le-a trebuit să găsească acele partituri? Și scoate din buzunar ”abacul” (căci și cârcotașii au ”abac”, nu numai cei care umblă cu banii și fac socoteli) și întreabă: cât le-a trebuit să asigure partiturile, copierea lor? Să obțină ”știmele”? Și tot el – cârcotașul – răspunde: un an! Chiar mai mult decât atât, dacă începem numărătoarea de la prima adresă a lui Aurel Baranga trimisă în 3 octombrie 1956 Ministerului Culturii și până la ultima adresă a Elenei Joja, trimisă MAE la 11 noiembrie 1957! Un an! Din toamnă – până în toamnă! Un an – ei toți – indiferent dacă erau de la IRRCS, Ministerul Culturii sau MAE – ei, toți, s-au mișcat ca în acel dans vechi spaniol numit sarabanda! Un dans lent, de salon. Un dans – adaug eu în gând, ascultându-l – ce făcea deliciul elitelor medievale, al saloanelor de curte! Daaaaaaaa!…. Din toamnă – până în toamnă, ei toți, au dansat sarabanda – conchide nesuferitul meu cârcotaș! Sarabanda partiturilor – repetă el cu ironie! Îl ascult pe cârcotaș cu răbdare! Hm., hm., hm., E bine să-i asculți pe cârcotași! Dar nu e bine să taci și să nu le dai replica! Altfel……și-o iau ”în cap”.
CE ÎI RĂSPUND?
Desigur, ”cârcotașul” meu trebuie să primească o replică. Așa încât, mă întorc, îl privesc peste umăr și-i răspund: ȘI CE? Au dansat ”sarabanda”, da! Au întârziat, da! Așa este! Dar, notează cârcotașule, n-au abandonat! Și repet: n-au abandonat! Mai contează cât timp au cheltuit și cum s-au mișcat? Da, contează, îmi răspunde neînduplecat cârcotașul meu. Și-mi servește un argument logic, aproape fără replică. Dacă acest concert s-ar fi ținut în stagiunea pentru care a fost plănuit, adică 1956 – 1957, s-ar fi creat acel memento pe care marele muzician îl merita. Muzica sa, sufletul său ar fi fost printre noi! Și astfel, ar fi fost sfidat timpul care se așează inexorabil între noi, cei rămași aici pe pământ și cei ce trec dincolo, în lumea umbrelor! Pierzând stagiunea 1956-1957 – zice cârcotașul meu, neîndurător și sigur pe argumentele sale – acest memento a fost pierdut! Mdaaaaaaaa! Avea dreptate, cârcotașul meu. Cu toate astea eu nu aveam de gând să renunț la concluzia mea (bazată pe documentele din Dosarul de arhivă la care am avut acces): că Elena Joja a urnit lucrurile din loc. Punct. Și îi spun cârcotașului meu această concluzie a mea! Dar, neînduplecat (ca toți cârcotașii) o întrebare tot îmi aruncă: cine va fi fost Elena Joja? O soție de ștab comunist sau o femeie energică, mânată de pasiunea lucrului bine făcut? Ce răspunsuri am găsit? Ce i-am spus cârcotașului? Citiți episodul următor al mini serialului: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (14) Cine va fi fost Elena Joja? Citiți!
