ÎNGRIJORĂRILE LOR
Să continuăm analiza noastră asupra acestei probleme care a pus pe jar culturnicii și aparatnicii din IRRCS și Ministerul Culturii: procurarea partiturilor unor lucrări enesciene pentru un concert dedicat marelui compozitor român de către Legația României din Roma. Odată ajunsă la Ministerul Culturii, pe masa funcționarilor din Direcția de Relații Externe și, desigur, și a Direcției Muzicii, adresa semnată de Directorul IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, la 3 octombrie 1956, va fi stârnit oarece îngrijorări. De unde partituri? Unde se află partituri ale unor lucrări enesciene? Cum pot fi ele procurate și trimise la Roma? Și ce partituri cerea Legația din Roma? Alcătuise, deja, un program care trebuia respectat? Au analizat lucrurile și au aflat că Legația Românei din Italia nu dorea decât un concert de cameră. Că ea nu ceruse decât partituri! Atât. Nu formulase o schiță de program! Pentru aparatnicii din Ministerul culturii această constatare a relaxat cumva presiunea în care se aflau. Iată, era la latitudinea lor să facă o schiță de program. Să aleagă.
RECOMANDĂRILE
În aceste condiții, având această libertate, funcționarii din Ministerul Culturii puteau să stabilească ei – aici la București – programul concertului de la Roma. Acest fapt le dădea posibilitatea să depășească mai ușor delicata – și încâlcita – chestiune a procurării partiturilor! Era, desigur, înțelept ca acest program să pornească de la ceea ce se găsea deja acasă – în România! În consecință, la 30 octombrie 1956 (după mai bine de trei săptămâni), Ministerul Culturii trimitea IRRCS, direct ”Tov.” Aurel Baranga, o adresă în care formula programul viitorului concert de la Roma. ”În legătură cu adresa Dvs. Nr. 14894/1956 cu privire la organizarea în Italia a unui concert de muzică de cameră Enescu – se spunea în documentul trimis Directorului IRRCS, Aurel Baranga – vă facem următoarele recomandări: Quartet cu pian; Impresii din copilărie pentru vioară și pian; Simfonia de cameră pentru 12 soliști; Sonata a III-a pentru vioară și pian; 7 cântece pe versuri de Clement Marot”. Și partiturile? – s-o fi întrebat ”Tov.” Aurel Baranga citind adresa aflată în mapa urgențelor de pe biroul său.
ȘI PARTITURILE?
Ei bine, chestiunea partiturilor nu fusese uitată. În același document se spunea: ”Primele 3 lucrări trebuiesc (sic!) copiate; pentru aceasta vă putem recomanda un copiator. Ultimele două lucrări vor apare (sic!) la sfârșitul anului la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură și Artă – n. ns)”. Documentul era semnat de Gr. Daia, Director. Deci – totul era în desfășurare. La nivelul recomandărilor. Nimic sigur! Nimic rapid! Totul se prelungea, se ducea până spre sfârșitul anului 1956. Acesta era rezultatul la care aparatnicii din Ministerul Culturii ajunseseră în cele trei săptămâni care trecuseră de la data adresei trimisă de Aurel Baranga, Directorul IRRCS, la Ministerul Culturii. El se baza pe investigațiile întreprinse pe care le putem descifra (ce șansă!) dacă citim și însemnările de pe verso-ul adresei semnate de Directorul Gr. Daia trimisă IRRCS. Să citim deci.
NOTAȚIILE DE PE VERSO
Un scris grăbit (ca pentru sine) cu cerneală albastră (decolorată), consemnează titlurile lucrărilor enesciene pentru care existau partituri în România: Enescu: 3 sonate vioară și pian; 1 (sonată) pian; 1 (sonată) vioară; liedurile – toate; Octetul p(ent(ru) cameră; la ENOCH – până la 3”. Notații absconse, aproape cifrate, fără să precizeze unde se aflau aceste partituri, cum puteau deveni ele accesibile și dacă – lucrul cel mai important în acest caz – corespundeau acelei schițe de program concepută în birourile Ministerului Culturii pentru concertul de cameră de la Roma. Nu se preciza nimic despre un lucru foarte important: dacă pentru aceste lucrări – sau o parte din ele – existau și transcrierile pentru instrumentele din orchestră. Adică știmele. Oricum, o lectură atentă ne indică faptul că precizările Directorului Gr. Daia erau departe de a ”acoperi” susținerea acelui program de muzică de cameră pe care Directorul Gr. Daia, însuși, îl schițase deja. Era limpede că investigația era incompletă și că ea trebuia continuată. Desigur, în primul rând, pentru lucrările enesciene.
ZELUL APARATNICILOR
Dar, se pare că cererea Legației României de la Roma, care solicitase partituri doar pentru creații enesciene – necesare concertului de cameră pe care-l preconiza – stârnise curiozitatea (sau zelul) aparatnicilor din Ministerul Culturii și pentru situația partiturilor unor lucrări aparținând altor compozitori români. Este posibil ca în birourile Ministerului Culturii și în special în cele ale Direcției Muzicii să se înfiripat ideea că, în sfârșit, sosise vremea ca și alți compozitori români să fie promovați peste hotare. Desigur, numai dacă era cunoscută situația partiturilor unor lucrări valoroase ale compozitorilor români puteau fi inițiate, prin intermediul Ambasadelor României sau al altor foruri și structuri organizatorice, precum Asociațiile de prietenie care existau în multe țări europene, concerte ori serate muzicale consacrate creației muzicale românești contemporane. Acesta era, desigur, primul pas: partiturile! Concluzia era una singură, fermă și urgentă: era bine să se știe care era situația.
INVESTIGAȚIA A FOST EXTINSĂ
Și investigația a fost extinsă astfel încât autorul acelei însemnări grăbite pe verso-ul adresei oficiale trimisă IRRCS putea să noteze: ”Existente – tipărite: C(onstantin) Silvestri – 3 piese pentru orchestră de coarde – există (subl. aut.) ; P(aul) Constantinescu: Concert pentru orchestră de coarde”, (Sigismund) Toduță, C(onstantin) Silvestri; Trio rustic – Ghiga (indescifrabil); Trio corzi – Cornel Țăranu, Quintetul cu pian, etc., Dacă fusese o investigație proprie sau de echipă nu știm, întrucât nu există nicio semnătură sub această consemnare. Oricum, la sfârșitul lui octombrie 1956, Direcția Relații Externe și Direcția Muzicii din Ministerul Culturii erau în posesia unor date privind existența partiturilor unor lucrări semnate de George Enescu dar și de alți compozitori români de prestigiu: Constantin Silvestri, Paul Constantinescu, Cornel Țăranu, etc., Era un început. Directorul Gr. Daia – nu-și pierduse timpul! Investigația sa – pornită de la asigurarea partiturilor unor lucrări enesciene – fusese extinsă și, iată, își arăta semnele. Căci – spunem noi – acolo unde există un grăunte – nu mai mult – de pasiune pentru lucrul bine făcut barierele (imaginare sau nu) cad și iese la iveală lucrul…bine făcut! Să-l felicităm deci pe ”Tov” Gr. Daia – fie și cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol – pentru investigația sa și pentru rezultatele dobândite! Dar….destul cu laudele! Să urmărim mai departe aventura procurării partiturilor pentru concertul preconizat de Legația României de la Roma. Să observăm mai departe acest dans lent, sarabanda, pe care-l dansau culturnicii și aparatnicii de la IRRCS și Ministerul Culturii!
TIMPUL ZBURA
Dar, cu tot zelul său, cu toată investigația sa, Directorul Gr. Daia nu era, încă, în măsură să vină în întâmpinarea cererii Legației României din Roma și să răspundă ferm: ”DA, avem partituri! Întocmirea schiței de program pentru concertul de cameră ce urma să aibă loc la Roma fusese o chestiune mult mai ușoară și Directorul Gr. Daia se grăbise să o aducă la cunoștința Directorului Aurel Baranga prin adresa sa trimisă IRRCS la 30 octombrie 1956. De bună seamă adresa din 30 octombrie 1956 trimisă de Directorul Gr. Daia omologului său de la IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, nu era prea încurajatoare. Astfel încât, sceptic, ”scrofulos la datorie” – cum ar spune ”nenea” Iancu – Directorul IRRCS se va fi întrebat: erau – sau nu erau partituri pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma? Și era, deja, sfârșit de octombrie! În consecință, fiind în căutarea unui răspuns precis, distinsul Director al IRRCS se vedea în situația de a continua demersul său pentru asigurarea partiturilor unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma. Și va încerca să bată și la…. alte uși: la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România. Cu ce șanse de izbândă? Veți vedea! Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (5) În ritm de melc. Citiți!
