APARATNICII ÎN ALERTĂ
Cererea Directorului IRRCS, Dl. Aurel Baranga, precisă și urgentă, nu suferea amânare iar aparatnicii din Ministerul Culturii au intrat în alertă. Ei s-au trezit în fața unei probleme pe cât de firești, pe atât de delicate: partiturile. Legația României din Roma ceruse partituri. Altfel, concertul nu putea să aibă loc. Instrumentiștii care ar fi susținut acel concert nu dispuneau, ei, și nici alții, de partiturile unor lucrări ale marelui muzician român necesare unui concert de cameră. Și aceasta deoarece multiplicarea și comercializarea lor se aflau sub clauzele contractelor cu Casele de editură cu care George Enescu lucrase: ”Enoch” și ”Salabert” – amândouă din Paris. Cât privește existența partiturilor unor lucrări enesciene în România aceasta era o chestiune care era – cum se spune – ”în coadă de pește”! Ea trebuia cercetată întrucât nu existau evidențe clare acolo unde ar fi trebuit să fie! La Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România – unde se aflau partituri ale unor lucrări enesciene – operațiunea de inventariere a lor abia începuse. Așa cum am arătat în episoadele publicate anterior sub titlul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Registrul cu surprize, Voichița Muțui lucra de zor la descâlcirea acestei probleme. Dar, distinsa doamnă avea să încheie această operațiune, laborioasă și benefică, abia în anul 1957! Deci, în toamna anului 1956, când culturnicii și aparatnicii de la IRRCS, Ministerul Culturii și Ministerul Afacerilor Externe, prin Direcția sa culturală, se agitau pentru concertul de cameră enescian inițiat de Legația României din Roma, chestiunea partiturilor se afla – cum se spune – ”în ceață”! Și toate acestea din cauză că oficialii comuniști de la București nu găsiseră calea unui dialog cu cele două Case de editură Enoch și Salabert, care să creeze premisele unei soluții convenabile tuturor părților.
UN CONTRACT CU ”SALABERT”
În 1956, la numai un an de la trecerea lui George Enescu în eternitate, în România se știa cât de draconice fuseseră condițiile în care marele muzician român fusese nevoit să accepte clauzele contractuale, îndeosebi cu Casa de Editură ”Salabert” din Paris. Incomparabil mai aspre, în comparație cu cele încheiate cu Casa de editură ”Enoch” cu care colaborase în anii săi cei tineri – fericiți și productivi – când se afla în plină ascensiune artistică și efervescență creatoare. Cu Casa de editură ”Salabert” George Enescu încheiase, în 1930, un contract de exclusivitate în condiții pe care le acceptase și le respectase cu stoicism. Era tânăr, colinda lumea, avea turnee în America și Europa și sursele sale de câștig erau pe măsură, așa încât încasările de la Casa Salabert (atâtea câte erau) erau acceptabile. Dar, pe măsură ce au trecut anii, lucrurile s-au schimbat. Clauzele au rămas la fel de draconice dar ele au devenit greu de suportat mai ales în anii săi de exil, când era bătrân, bolnav, singur și, desigur, cu forțele – în special cele fizice – mult diminuate. Acum, marele muzician român nu-și mai putea permite lungi turnee peste Ocean – ca în tinerețe – și erau tot mai rare și tot mai scurte chiar și cele din țările europene. Așa încât sursele sale pecuniare erau tot mai modeste. Pe o linie descendentă se afla și forța sa fizică datorită evoluției spondilozei de care suferea și, mai târziu, a complicațiilor survenite în urma unui atac cerebral. Iar efervescența sa în domeniul creației era acum cu totul alta decât în anii săi cei tineri. Așa încât clauzele contractuale cu Salabert trebuiau revizuite, completate cu clauze noi. Căci ”negustorii” de la Salabert se dovedeau a fi – în continuare – exigenți și neîndurători cu marele muzician român. Iar marele muzician era – în 1953 – ”la ananghie” !
CUM PLĂTEA ”SALABERT”
Astfel în condițiile noi, impuse de dificultățile determinate de anii săi de exil, George Enescu s-a văzut nevoit să revadă clauzele contractuale pe care le avea cu Casa de editură Salabert și să adauge altele noi. În 30 iunie 1953, el a încheiat o CONVENȚIE prin care aducea în relațiile sale de colaborare cu Salabert prevederi și obligații noi. Erau obligații noi, spoliatoare aproape, întrucât Salabert primea drepturi mari în schimbul unor obligații mici. ”În ultima parte a vieții sale – scrie distinsul muzicolog și profesor, Ladislau Csendes în lucrarea sa – de excepție – privind anii de exil ai muzicianului român – (Vezi pe larg: Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011) George Enescu a încheiat cu Editura Salabert o CONVENȚIE prin care, în schimbul unui salariu lunar (subl. ns.) se angaja să acorde un drept de preemțiune la editarea operelor sale inedite sau viitoare”. (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit. p. 85) Evenimentul s-a produs în 30 iunie 1953 – cu doi ani înainte ca muzicianul român să treacă în lumea umbrelor (4/5 mai 1955). În volumul mai sus menționat găsim textul integral al acestui document. Să-l citim și noi: ”S-A HOTĂRÂT ȘI S-A CONVENIT CELE CE URMEAZĂ: Dl Georges ENESCO se angajează a da prioritate Editurii Salabert (în vederea) publicării operelor sale inedite și a acelora pe care le va compune în viitor”. (subl. ns.) Editura se obliga ca în termen de două luni – de la primirea manuscrisului ”să facă cunoscut dlui ENESCU dacă editura decide asigurarea publicării manuscrisului. În caz negativ, Dl. Georges Enesco va avea întreaga libertate în ceea ce privește opera în cauză”.(ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 261). În continuare se preciza că dacă Editura dădea un aviz afirmativ se aplicau termenii ”cesiunii tip” în ”condițiunile speciale” care erau consemnate în continuare. În noul document se preciza că Editura Salabert se obliga să plătească muzicianului român suma de ”30.000 franci lunar” (subl. ns.) (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 262). Se menționa că ”această sumă lunară, care este contrapartida angajamentului luat de Dl. ENESCU față de editura Salabert, este independentă de procentajele care vor putea fi date Dlui ENESCU din exploatarea operelor actualmente cedate sau de cedat (subl. ns.) Editurii Salabert”, ”procente” care vor fi ”vărsate în fiecare an” Domnului ENESCU ”sau împuterniciților săi”. Această prevedere/obligație a Editurii Salabert față de muzician – sau împuterniciții săi – era valabilă atâta timp cât operele enesciene se aflau sub incidența documentului încheiat, ”pe toată durata protecției operelor în cauză”. Să precizăm că această CONVENȚIE avea o valabilitate scurtă – un an. Ea putea fi reînnoită ”tacit – din an în an” dacă vreuna dintre părți nu ar fi dat ”un aviz” de renunțare ”cu trei luni înaintea expirării fiecărei perioade anuale” (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 262.) Prin acest document compozitorul se obliga ca în momentul când domnia sa aprecia că o lucrare a sa este încheiată ”să o prezinte Editurii Salabert” iar Salabert să decidă dacă această lucrare putea fi editată sau nu. Ea trecea prin ”furcile caudine” ale Editurii și dacă editura dădea aviz favorabil era tipărită și lansată în spațiul public muzical – adică în lume. Dacă nu – NU! Distinsul profesor și muzicolog Ladislau Csendes ne spune ceea ce documentul inițial nu consemnează, anume că acel ”aviz favorabil” pe care urma să-l dea Editura Salabert era dat de o.. Comisie. Aceasta avea la dispoziție un răgaz de două luni pentru a se pronunța ”asupra valorii artistice și asupra caracterului său publicabil”. ”Dacă lucrarea era acceptată de către Comisie – notează Ladislau Csendes – Editura era obligată să o publice, compozitorul urmând să-și încaseze drepturile de autor”. Să observăm că aceste ”drepturi” erau invariabil aceleași: 300NF (adică, 30.000 de franci francezi – vechi). (ibid. Ladislau Csendes, op. cit., p. 93)
LA ”MÂNA” LUI SALABERT
Dl. Ladislau Csendes nu ne spune dacă acea Comisie care stabilea valoarea artistică a lucrării, avea dreptul să facă și o evaluare financiară a acesteia. Nu aflăm pe ce criterii această sumă lunară, de 30.000 de franci vechi, va fi fost stabilită. Va fi fost rezultatul unei negocieri între editură și muzicianul român? Să înțelegem, deci, că această sumă – de 30.000 de franci vechi – era plătită – indiferent de natura compoziției prezentate? Cu același preț era plătit autorul pentru un lied, o sonată, ori o simfonie? Lipsa unei precizări din partea Dlui Ladislau Csendes în această direcție ne face să credem că da, Comisia nu avea un asemenea drept. Ceea ce – ”negustorilor” de la Salabert le convenea de minune. Ei obținuseră dreptul de preempțiune asupra tuturor operelor pe care George Enescu le-ar fi elaborat în timpul care curgea de la data încheierii Convenției. Inclusiv asupra lucrărilor inedite pe care muzicianul le-ar fi avut prin sertare, în portofoliul operelor sale finite sau în curs de finisare. Era o ”afacere” bună căci portofoliul enescian cu lucrări inedite putea fi plin de surprize întrucât erau cunoscute exigențele compozitorului față lucrările sale pe care le considera – mereu – perfectibile și cu greu le acorda statutul de lucrări ”finite”.
30.000 de fr. – CÂT SALARIUL UNEI SECRETARE
Și aici intervine marea înșelăciune, marea spoliere, am zice noi. Indemnizația lunară pe care George Enescu o primea de la Salabert era departe de a acoperi nevoile curente ale artistului cu atât mai mult cu cât la data încheierii acestei noi înțelegeri, în iunie 1953, muzicianul era grav bolnav – fapt ce impunea cheltuieli suplimentare de întreținere, atât pentru plata medicamentelor cât și pentru plata celor ce asigurau asistența sa medicală – medic, infirmiere, etc. Într-o scrisoare trimisă din Paris lui Romeo Drăghici, mandatarul lui George Enescu din România, Corneliu Bedițeanu, impresarul muzicianului român, aprecia suma primită de George Enescu de la Casa de Editură Salabert după încheierea acestei CONVENȚII, ca fiind mai mult decât derizorie. ”Contractul SALABERT – scria Corneliu Bedițeanu la 17 septembrie 1954 – este o batjocură: 30.000 fr. pe lună, adică nici ceea ce trebuia dat secretarei” (subl. ns. ) (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 241). În schimbul acestei sume Salabert avea dreptul să publice și să vândă lucrările muzicianului când dorea EL, Salabert, când găsea EL că este oportun, când ”piața” era favorabilă unui câștig sporit sau când solicitanții acceptau condițiile sale, condiții – de preț – care se aflau întotdeauna la cote ridicate! Și, – nota bene – dacă cineva ar fi avut – prin cine știe ce împrejurări fericite – o compoziție enesciană inedită, publicarea ei, multiplicarea ei, acordul lansării ei în viața muzicală – trecea prin birourile Salabert. Avea nevoie de acordul lui Salabert. Sub incidența dreptului de preemțiune Salabert controla tot ceea ce ar fi putut fi lansat sub semnătura marelui muzician român – în spațiul muzical de oriunde! În consecință, Salabert era factorul decisiv al promovării creației enesciene.
NOTA BENE
Vom spune că sub incidența aceluiași document, CONVENȚIA de la Paris, din 30 iunie 1953, în anul 1956, Casa de editură Salabert a acționat în judecată Muzeul Național ”George Enescu”, (în speță România, întrucât Muzeul George Enescu era o instituție de stat) după ce prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – văduva compozitorului – vânduse statului român prin ”contract scris (….) manuscrisele operelor inedite și dreptul de editare a acestor opere. Acest fapt – precizează distinsul muzicolog Ladislau Csendes – a nemulțumit Editura Salabert” (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 85). A urmat un proces lung și costisitor care a consumat multe energii, a iscat controverse și a pus la grea încercare inteligența, suplețea și profesionismul juriștilor români. Și toate acestea pentru că Salabert știuse cum să negocieze cu marele muzician. Care era un are artist – dar nu și un mare negustor. Dimpotrivă! Și astfel, creația enesciană era ținută sub obroc! Promovarea creațiilor enesciene, lansarea lor în spațiul public trecea prin birourile Salabert. Cine voia să cânte lucrări enesciene și nu avea partituri trebuia să le cumpere de la Casa de Editură Salabert. Cu această situație s-au confruntat numeroase instituții românești: Uniunea Compozitorilor, Radiodifuziunea română, Filarmonica de stat, etc., De aci… criza partiturilor lucrărilor enesciene. De aci dificultatea întocmirii unui program cu lucrările sale și susținerea unui concert. Se înțelege deci, alerta pe care cererea Legației României din Roma o provocase la București în toamna anului 1956! Se înțelege deci, de ce chiar Directorul IRRCS, ”Tov” Aurel Baranga se implicase direct în chestiunea partiturilor solicitate de Legația României din Roma. Asigurarea unor partituri pentru susținerea unui concert de cameră cu lucrări din creația enesciană depășea atribuțiile IRRCS. În consecință, ”Tov” Aurel Baranga înștiința în mod direct forul său superior, Ministerul Culturii, în speță Direcția de Relații Externe și, prin ea, Direcția Muzicii. Care a fost ”traseul” acestui demers? Prin ce hățișuri birocratice a trecut? Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956-1957) Sarabanda partiturilor (4) Investigația lui Daia. Citiți!
