ÎN LOC DE DIALOG – O HÂRTIE
Când am citit documentul care a inspirat episodul de față – mi-a venit să râd! Ha., ha., ha., Ia te uită – mi-am zis! Directorul IRRCS, Aurel Baranga, se adresa Secției de Documentare a IRRCS – aflată în cadrul instituției pe care o conducea – nu pe cale directă, ”face-to-face” , așa cum ar fi fost firesc, ci printr-o…adresă! Da, ați citit bine: o adresă. (Cf. ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia, p. 185) Inițial, cum am spus, mi-a venit să râd pentru că mi s-a părut o metodă anapoda, pur birocratică. Apoi, m-am gândit că cine știe, ”Tov.” Aurel Baranga experimentase personal sintagma ”verba volant – scripta manent”. Suportase probabil niște ponoase, nu le uitase și acum, iată, punea în aplicare o metodă bine cunoscută! Nu cred că era prima dată. Era probabil o metodă curentă în activitatea sa directorială. În locul unui dialog ”face-to-face” cu un colaborator alegea formula sigură, rece, impersonală, dar fermă (căci ea nu putea fi răstălmăcită, precum vorbele) a unei adrese. O adresă scrisă în cel mai pur stil birocratic.
PARTITURILE – ERAU LA DOI PAȘI!
Adresa directorului Aurel Baranga trimisă Departamentului de Documentare al IRRCS se baza pe răspunsul Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie 1957 în care se preciza că partiturile necesare unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma puteau fi procurate ”contra cost” de la Magazinul ”Muzica”. De necrezut – și-o fi spus distinsul director al IRRCS. Iată, cât de simplă era soluția. Partiturile erau la doi pași! Și puteau fi procurate cu un simplu drum la magazin. Dădeai banul – primeai marfa! Și, extrapolând: dădeai banul – luai partitura! Simplu! Ca atunci când cumperi o pâine! Dacă s-ar fi știut – și-o fi spus murmurând în ”barbă” distinsul Director al IRRCS – atunci, el, Directorul Aurel Baranga, n-ar mai fi fost nevoit să se ploconească, să facă un ocol, să se adreseze Ministerului Culturii și să…ceară partituri! Adică, să ceară ca altcineva să rezolve o problemă care intra – de drept – în atribuțiile sale și ale instituției pe care o conducea! Și astfel să arunce o lumină proastă asupra sa dar și asupra colaboratorilor săi care, iată, nu știau cum să rezolve o problemă ce intra în atribuțiile lor, bla., bla., bla.,
CULMEA BIROCRAȚIEI
Desigur, primind răspunsul Uniunii Compozitorilor din 24 ianuarie ”Tov.” Aurel Baranga a răsuflat ușurat! În fine și-o fi spus el, eliberat de grija partiturilor: avem soluția! Cumpărăm noi partiturile! Avem cu ce! Și a ales calea cea mai sigură: implicarea directă și imediată a subordonaților săi de la Departamentul de Documentare al IRRCS. Pentru ca să găsească această soluție i-au trebuit câteva zile și…nopți! Abia la 28 ianuarie 1957, după patru zile de la primirea răspunsului Uniunii Compozitorilor, el trimitea subordonaților săi de la acest Departament următoarea adresă. Citiți: ”Către Direcția Documentare, În vederea organizării unui concert de cameră Enescu, vă rugăm să ne procurați partituri de muzică de cameră ale menționatului compozitor. Din partea Ministerului Culturii avem recomandări pentru următoarele partituri: Quartet de pian; Impresii din copilărie ptr. vioară și pian; Simfonia de cameră pentru 12 soliști; Sonata a III-a ptr. vioară și pian; 7 cântece pe versuri de Clement Marot. DIRECTOR, Aurel Baranga”. (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956 – 1961, Italia, p. 185). Ceea ce e de tot râsul în cuprinsul acestei adrese (care circula în interiorul aceleiași instituții) este formula ”să ne procurați”, ca și cum solicitantul, adică domnia sa, Directorul IRRCS, ar fi fost reprezentantul unei alte instituții! Culmea birocrației – veți spune! Și pe bună dreptate”
SOLUȚIA PĂREA VIABILĂ
Despre cum a acționat Departamentul Documentare din cadrul IRRCS pentru procurarea partiturilor lucrărilor enesciene recomandate de către Ministerul Culturii pentru concertul de cameră de la Roma, n-avem știre! În dosarul de arhivă privitor la acest ”caz” nu există documente care să ateste felul cum au lucrat documentariștii de la IRRCS pentru achiziționarea partiturilor după ”rețeta” indicată de autorul adresei trimisă de Uniunea Compozitorilor. Oricum, credem, că Direcția de Documentare a IRRCS știa cum să acționeze! Avea poate niște atribuții consemnate în fișa de post! Poate chiar și un buget pentru achiziții. Altfel, Directorul Aurel Baranga n-ar fi trimis acea adresă, atât de scurtă și atât de fermă: ”vă rugăm să ne procurați”, fiind sigur că, în fine, procurarea partiturilor ar fi fost finalizată și odată cu ea s-ar fi isprăvit toate grijile și emoțiile prin care domnia sa trecuse până atunci. Dar concluzia…Ehhhhhh, concluzia Directorului Aurel Baranga nu v-a fi fost prea confortabilă! Căci scriitorul și dramaturgul Aurel Baranga trudea din greu la prestigiul său – nu numai ca scriitor de succes – ci și la cel de nomenclaturist, de culturnic….de succes!
NAȘULE….. ASTEA E STEAGURILE!
În fața soluției sugerată de Uniunea Compozitorilor: procurarea partiturilor contra cost de la Magazinul ”Muzica” – o soluție ce părea atât de accesibilă, facilă chiar, Directorul Aurel Baranga nu s-o fi simțit prea bine, întrucât fusese pus în situația de a cere superiorilor săi de la Ministerul Culturii ajutor pentru o chestiune pe care o putea rezolva, el, extrem de simplu. Penibil! Desigur, subalternii, consilierii săi, cei care-l îndemnaseră și redactaseră adresa trimisă Ministerului Culturii sub semnătura sa își aveau partea lor de vină. Ei se dovediseră a nu fi fost prea bine informați! Ca de atâtea ori! ”Aerieni” – cum le spunea câteodată (supărat) Directorul Aurel Baranga. Adică, diletanți! Dar, cum se spunea în epocă: ”astea sunt steagurile, cu astea defilăm, tovarășe!” Și el, Directorul IRRCS, ”defila” cu ”steagurile” (adică subalternii săi) pe care le avea! Ce succes a avut solicitarea adresată de Aurel Baranga echipei din serviciul de Documentare al instituției pe care o conducea? Să urmărim surprizele pe care aparatnicii IRRCS le-au avut. Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (7) ”Pontul” – era o …țeapă! Citiți!
