Să recapitulăm. Aventura procurării partiturilor pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene inițiat de Legația României la Roma începuse în toamna anului 1956. În 3 octombrie Directorul IRRCS, Aurel Baranga, trimisese Ministerului Culturii prima sa adresă oficială în care făcea cunoscută inițiativa Legației României din Roma și cerea să i se trimită ”materialul necesar”, adică, ”partituri”. De atunci trecuseră deja….cinci luni. CINCI LUNI!!!!!
NU SE LEGA NIMIC
Acum era început de martie, martie 1957 și IRRCS nu era în măsură să comunice nimic Ministerului Afacerilor Externe care la rândul său trebuia să comunice Legației României din Roma, că da, totul era în ordine, partiturile fuseseră procurate și că puteau fi lansate celelalte pregătiri pentru concertul de cameră preconizat! Era ca un ”făcut”. Nu se lega nimic! Investigațiile Directorului Gr. Daia din Ministerul Culturii erau parțiale, nu ”acopereau” programul schițat chiar în birourile Ministerului Culturii. Uniunea Compozitorilor venise cu soluții aiuritoare. Mai întâi cu aceea care se dovedise falsă, lipsită de o bază reală privind procurarea partiturilor enesciene – contra cost- din târg, adică de la Magazinul ”Muzica”. Apoi, aceea care era un compromis greu de acceptat: împrumutul partiturilor pe timp limitat și numai pentru două dintre lucrările enesciene menționate în programul schițat de Ministerul Culturii: 7 cântece pe versuri de Clement Marot și Suita a III-a pentru vioară și pian. Nereușitele se țineau lanț. Nu se lega nimic. Era ca un făcut. Un fel de perpetuum mobile. Iar Directorul IRRCS, Aurel Baranga, se cam săturase de obligațiile de acest fel impuse de funcția sa de Director al IRRCS, onorantă, desigur, bine plătită dar sâcâitoare și pentru el – cronofagă.
TÂNJEA DUPĂ TIHNA CONJUGALĂ
Tânjea după ceasurile petrecute acasă, împreună cu fermecătoarea sa soție, actrița Marcela Russu, o actriță de succes în epocă; ori la masa de lucru, unde, până noaptea târziu, creiona personaje, cizela dialoguri în care dominau gluma, humorul, uneori sarcasmul care făceau deliciul pieselor sale de teatru jucate cu succes pe scenele din București și din țară. Românii iubeau teatrul în general iar pe cel de comedie în special. Iar gustul pentru ironie, bășcălie, și – de ce nu – chiar satiră, era de nestăvilit. Iar Aurel Baranga scria piese pentru teatrul de comedie, utilizând cu îndemânare – subtil, ori pe față – umorul, sarcasmul, satira! Piesele sale, inspirate din actualitatea societății românești erau gustate de public, de marele public, în pofida mesajului lor proletcultist. Sau, poate tocmai de aceea! Pentru că erau – cum spuneau promotorii realismului socialist – ”rupte din viață”. În virtutea acestui concept ideologic pe care Aurel Baranga îl slujea cu credință, își construia el piesele și își creiona eroii. Personajele lui semănau cu ”omul de lângă tine”, împrejurările – povestite pe scenă – erau aidoma cu cele din viața de zi cu zi (dulce-amară), trăite de mulți dintre cei care erau spectatori deși ar fi putut să fie și ei eroi, ca cei de pe scenă. Întocmai cum voiau și susțineau promotorii ”realismului socialist”. Un ”miel turbat” se găsea peste tot în societatea românească, mai mult sau mai puțin vizibil. Satirizarea defectelor și a distorsiunilor morale plăcea marelui public. Astfel ca promotor al literaturii croite sub imperiul principiilor realismului socialist, Aurel Baranga era un autor de succes. El se simțea bine în această ipostază și, desigur, se bucura de foloasele ei.
AVEA UN GÂND SECRET
Funcția de Director al IRRCS era importantă, desigur. Institutul Român pentru Relațiile cu Străinătatea (IRRCS) fusese creat pentru promovarea relațiilor culturale ale României cu străinătatea și a fi în staff-ul unei asemenea instituții constituia pentru Aurel Baranga un titlu de mândrie, un prilej de a-și pune în valoare experiența sa, relațiile, imaginația. Această ipostază era ofertantă, angajantă, dar și plină de satisfacții. Era mai întâi satisfacția de a fi – mereu – printre liderii comuniști situați la vârful puterii. Apoi, aceea de a fi o ”voce” în formularea și aplicarea obiectivelor care făceau parte din strategia dezvoltării relațiilor României cu străinătatea, obiectiv deosebit de important în contextul politic al acelor ani (1956, 1957) când, se știe, în spațiul geopolitic al sistemului comunist european avuseseră loc unele evenimente ce indicau o oarecare destindere în relațiile, îndeosebi culturale, cu statele din vestul european. Aurel Baranga, înțelegea rolul său în atribuțiile instituției pe care o slujea dar și importanța, ”greutatea” personalității sale. Și voia ca și aici, la IRRCS, să fie ceea ce era în spațiul public, îndeosebi cel cultural, un om de succes. Era dezideratul său secret. De aceea acceptase funcția de Director al IRRCS. Iar acum, în conjunctura nouă intervenită în anul 1956, se implicase, direct, în chestiunea asigurării condițiilor pentru succesul concertului de cameră cu lucrări enesciene preconizat de Legația României de la Roma. Însă, rezultatele obținute – nu erau pe măsura efortului său, al așteptărilor sale. Totul bătea pasul pe loc – cum se spune. Și – considera – fără să greșească – că o asemenea situație eroda prestigiul său, nevoia sa de a fi – și aici – un om de succes! Și, mai ales, punea piedică, încetinea sau chiar obstrucționa ascensiunea sa spre vârful puterii comuniste, în structurile sale elitiste precum Comitetul Central, unde peste ani – în epoca ceaușistă – va și ajunge!
DAR ZELUL SĂU – ERA PE FAȚĂ
Pentru Directorul IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, concertul de la Roma era un mijloc de promovare a creației enesciene dar și un prilej de a se promova pe sine, de a ”ieși în față”, de a atrage atenția liderilor comuniști de la vârful puterii asupra sa, asupra valorii sale manageriale. Distinsul Director înțelegea că sprijinind inițiativa Legației României de la Roma, IRRCS își îndeplinea unul dintre obiectivele activității sale, rațiunea sa de a fi: promovarea valorilor culturii române. De aceea, el, Aurel Baranga, intervenise direct în chestiunea esențială, aceea a procurării ”materialelor necesare”, a partiturilor. De aceea pusese semnătura sa pe adresa trimisă Ministerului Culturii. Își închipuise că acest fapt, semnătura sa, va releva importanța solicitării și urgența ei, va deschide – cum se spune – ”uși”, va urni lucrurile din loc și chestiunea se va rezolva repede. Așa gândise, așa sperase! Și când colo, ce să vezi – totul bătea pasul pe loc. Iată, era martie! Martie 1957! Trecuseră cinci luni de când fusese trimisă adresa sa Ministerului Culturii și IRRCS nu era în posesia partiturilor necesare concertului de cameră de la Roma. Unde era ”hiba”? Ce era de făcut? De ce lucrurile mergeau atât de încet? Cine era de vină? Circuitul hârtiilor? Sau poate oamenii care se mișcau pe acest circuit? Trebuia să fie puși alții în loc? Poate că da! Și, căutând răspunsuri, ”Tov.” Aurel Baranga a schimbat echipa! Va fi fost aceasta o măsură norocoasă? Citiți episodul următor din mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (9) Forțe noi. Citiți!
