ERA POSIBIL UN REVIRIMENT?
Era martie. Prin parcuri și grădini înfloreau ghioceii, toporașii și brândușele. Pe câmpuri se topeau zăpezile și în orașe, prin cartierele cu case modeste, streșinile curgeau – noapte și zi. Era martie. Trecuseră cinci luni de la prima adresă trimisă de directorul IRRCS, ”Tov.” Aurel Baranga, Ministerului Culturii și procurarea partiturilor pentru concertul cu lucrări enesciene inițiat de Legația României de la Roma intrase într-un punct mort. Stagna. De ce? Dacă ar fi fost întrebat, ”Tov”. Aurel Baranga n-ar fi putut da un răspuns. Unde era ”hiba”? Circuitul hârtiilor? Oamenii care le plimbau? Poate că era nevoie de alții? Mai destoinici, mai energici, mai perseverenți. Mai ambițioși! Și, într-o clipă fastă, domnia sa a găsit unde se afla ”hiba”. A găsit răspunsul. Și a adus – alături de sine – oameni noi. Cu stagii vechi, cu experiență. Oameni care cunoșteau chichițele circuitului hârtiilor/adreselor între instituții! Erau veterani! Cu speranța că aceasta era soluția distinsul director al IRRCS a purces la treabă. Nu știm ce demersuri a făcut și pe unde, ce argumente va fi folosit domnia sa la întâlnirile cu superiorii săi – din cadrul IRRCS și nu numai. Asemenea discuții au avut loc firește în ”spatele ușilor închise”, în întâlniri discrete, ”face to face” . Fapt este că începând din martie 1957, în echipa IRRCS implicată în asigurarea partiturilor pentru concertul de cameră de la Roma, intrau alți doi membri ai staff-ului IRRCS: Elena Joja, Director adjunct și Al. Buican, vicepreședinte. De acum avea să se lucreze la ”mai multe mâini”. Era posibil un reviriment? – se va fi întrebat cu speranță ”Tov.” Aurel Baranga!
AUREL BARANGA – NU MAI ERA SINGUR!
În dosarul de arhivă cercetat de noi apar acum documente semnate și de cei doi membri ai staff-ului IRRCS mai sus menționați. Directorul Aurel Baranga nu mai era singur. Dimpotrivă, acum răspunderile – ca și inițiativele – se împărțeau iar documentele semnate de Directorul Aurel Baranga sunt tot mai rare. Astfel, ”Tov.” Aurel Baranga se distanța încet, subtil, se elibera de răspunderi, regăsindu-și timpul de care avea nevoie pentru a se dedica mai mult pasiunii și menirii sale: aceea de scriitor, de dramaturg. În prim plan intră cei doi: Elena Joja și Al. Buican. Această ”întărire” a forțelor intervenise pentru că distinsul Director al IRRCS constatase că asigurarea partiturilor pentru un concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma se dovedise mult mai complicată decât crezuse domnia sa la început. În orice caz, ea se prelungise prea mult. E adevărat, se iviseră pe parcurs tot felul de opreliști, de situații neașteptate, unele hilare, altele scandaloase (precum acel fake-news al Uniunii Compozitorilor privind procurarea partiturilor unor lucrări de George Enescu de la Magazinul ”Muzica” ”contra cost!”). Dar timpul – trecea! Era, deja, Martie! Martie – 1957!
ELENA JOJA – URNEȘTE LUCRURILE
Noul venit în echipă, Elena Joja, urnește lucrurile din loc. Ea găsește partituri – nu se știe de unde – întrucât în dosarul de arhivă pe care-l cercetăm nu există documente care să indice acest lucru. Ba, mai mult, își permite luxul să se debaraseze de colaborarea – și așa inconsistentă – cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor. Dintr-o adresă din dosarul cercetat de noi, aflăm că IRRCS era acum în măsură să retrimită Uniunii Compozitorilor partiturile pe care aceasta le trimisese, deja, la IRRCS cu titlu de împrumut. Era o situație de-a-dreptul hilară! Pe de o parte IRRCS ceruse Uniunii Compozitorilor partituri, aceasta le trimisese (e drept numai pentru două dintre lucrările enesciene), iar acum, iată, IRRCS le returna! Undeva, pe acest drum întortochiat al ”mișcării” hârtiilor în birourile aparatnicilor IRRCS se produsese o încurcătură. Cum se spune – ”stânga, nu știa ce face dreapta!” Hățișuri birocratice – veți spune! La 13 martie 1957 sub semnătura Elenei Joja, IRRCS trimitea Uniunii Compozitorilor, Serviciului de Documentare al acesteia, următoarea adresă: ”Vă trimitem alăturat partiturile pe care le-am primit împrumut de la Dvs. odată cu adresa din 5 martie 1957 și pe care vi le restituim întrucât le-am putut procura”. (ANIC, Fondul IRRCS, Dosarul 285/1956-1961, Italia, p.183) De unde? De la cine? Elena Joja nu spunea de unde făcuse ea rost de partiturile lucrărilor care, inițial, fuseseră împrumutate de Uniunea Compozitorilor! În acest punct se părea că în complicata acțiune de procurare a partiturilor Uniunea Compozitorilor fusese scoasă din joc. I se returnau partiturile împrumutate! Soluția de compromis găsită de Uniunea Compozitorilor de a da partituri cu împrumut era bună, desigur. Ea izvorâse din dorința de a întinde o mână IRRCS, de a contribui, într-un fel, la succesul concertului enescian de la Roma. Deși agreată și acceptată fără crâcnire de IRRCS la început, acum, iată, ea era abandonată, fără explicații suplimentare, de către același IRRCS. Bizar! Pentru cei de la Uniunea Compozitorilor părea o lipsă de seriozitate. Dacă nu chiar o sfidare! Dar, Elena Joja, nu era interesată de opiniile celor de la Uniunea Compozitorilor. Găsise o altă ”sursă”, mai sigură, mai convenabilă privind asigurarea partiturilor și făcuse alegerea fără să clipească. Nu se încurca în…sentimente.
ÎN LINIE DREAPTĂ
Se părea că sub mâna Elenei Joja asigurarea partiturilor, pregătirea concertului de la Roma intrase ”în linie dreaptă”. Victorioasă, mulțumită pe semne că urnise lucrurile din punctul mort în care se aflau când domnia sa se implicase în această problemă, Elena Joja scria Ministerului Afacerilor Externe la 12 martie 1957: ”Referitor la concertul de muzică de cameră Enescu pe care urmează să-l organizeze Legația noastră la Roma vă comunicăm că din partea Ministerului Culturii ni s-au propus următoarele lucrări: Sonata a III-a ptr (sic!) vioară și pian; 7 cântece pe versuri de Clement Marot; Simfonia de cameră pentru 12 soliști; Quartet de pian; Impresii din copilărie – pentru vioară și pian”. Desigur, MAE era la curent cu programul schițat la Ministerul Culturii! Ceea ce ”frigea” nu era cunoașterea programului ci situația partiturilor. Din cauza dificultăților ivite în procurarea lor propunerile Legației României de la Roma nu puteau fi puse în aplicare. O inițiativă remarcabilă a unor diplomați români se încurcase în hățișurile birocratice ale unor aparatnici români.
ȘTIMELE INTRĂ ÎN ECUAȚIA SUCCESULUI
Evident, Elena Joja cunoștea această situație și, pentru a ”spăla obrazul” IRRCS, ea adăoga în adresa sa trimisă MAE o precizare care arăta că, de fapt, lucrurile nu stăteau chiar atât de rău, că ele se urniseră. Se intrase în faza ”știmelor”. Ori, se știa că ”știmele” constituiau materialul de bază pentru pregătirea unui concert – ”punctul zero” . În consecință, ea adăoga în adresa sa: ”Deocamdată vă trimitem primele două lucrări și ”știmele” de la a treia, urmând ca ultimele două să vi le trimitem îndată ce vor fi copiate”. Întrucât realizarea ”știmelor” fusese o chestiune dificilă, iar existența lor constituia punctul de pornire și pentru alte concerte cu lucrări enesciene, Elena Joja le voia înapoi. ”Vă rugăm – scria în finalul adresei trimisă MAE – a ne înapoia lucrările scrise de mână (adică ”știmele – n. ns), după ce le va folosi Legația (României – n. ns.) pentru a fi întrebuințate și la alte concerte”. Adresa era semnată de Al. Buican, vicepreședinte IRRCS, și de Elena Joja, Director adjunct IRRCS. Odată cu această adresă, Elena Joja trimitea MAE și partiturile. Așadar, ”aventura” pregătirii unui concert de cameră cu lucrări enesciene la Roma se apropia de final! Un început de final întrucât alte partituri erau în lucru, adică se copiau, se realizau ”știmele”! Să precizăm că această operațiune a durat o vară întreagă! Finalul ei se va produce abia în toamnă! Și concertul? – vă veți întreba. Despre concert – numai de bine! Stagiunea 1956-1957 fusese pierdută! Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (10) Două luni de tăcere! Citiți
